Școala și educația urmașilor au fost scopurile pentru care românii liberi din 21 de sate de pe Valea Someșului, Sălăuței și din cele două, așa numite de ”după târg” au acceptat militarizarea și depunerea jurământului pentru Casa de Austria, reprezentată în acea vreme de împărăteasa Maria Therezia. Înființarea regimentelor de pază a graniței Imperiului Habsburgic, pe linia Munților Carpați a fost o oportunitate pentru locuitorii celor 23 de sate, români liberi care, potrivit unui recensământ falsificat de către sașii bistrițeni, au fost înregistrați ca iobagi, deși totdeauna au fost oameni liberi.

Cele 23 de sate s-au judecat cu Magistratul Bistriței și, după 10 ani au obținut câștig de cauză, apărați fiind de viceșpanul Marmureșului Mihail Balea, potrivit documentelor de arhivă citate de Teodor Tanco în volumele Virtus Romana Rediviva II, III, IV, V, VI și VII, și a revistei Arhiva Someșană, Studii, comunicări, referate serie nouă, 1976 -1977.

Tănase Todoran, liderul de necontestat al viitorilor grăniceri

Bichigeanul Tănase Todoran s-a aflat în fruntea liderilor românilor care au început să miște obștile din cele 23 de sate, primele dintre cele 44 militarizate: acei grăniceri din primul val, 1762, români a căror viitor s-a putut întrevedea doar prin militarizarea, de care începuse a se vorbi încă din 1758, 1759. Perioada dintre 1755 -1762  a fost una foarte grea pentru aceștia. Înșelați de sași prin acel recensământ prin care, în fals, cele 23 de sate libere au ”devenit” iobăgești, locuitori acelor comunități încep să se deștepte sub poverile impuse de lacomii coloniști, iar revoltele punctuale apar, așa cum a fost cea mai cunoscută în cronicile vremii, cea de la moara din Nușfalău, Mărișelu de astăzi, unde sătenii au închis moara și au refuzat să dea bistrițenilor grânele adunate. La Nușfalău, diacul Marcu a Berăriței, fiu vrednic al satului, avea un cuvânt greu de spus, sprijinit fiind de legendarul Ștefan Cute Nimigeanul, originar din Feldru, și de Ierimia Bucșa din Mocod, care învățaseră strategie de la Tănase Todoran din Bichigiu. Todoran, întors din Moldova, era un reper pentru românii din cele 23 de sate. Experiența de soldat l-a ajutat mult după ce a dezertat din armată și după ce s-a alăturat, în Maramureș, haiducului Pintea! Apoi, fuga în Moldova – după moartea haiducului -unde a primit titlul de răzeș și avere din partea domnitorului din acea vreme, au fost tot atâtea lucruri care i-au permis să pună în perspectivă informațiile valoroase pe care le adunase ca oștean, haiduc și credința sa în Dumnezeu, toate acestea dându-i înțelepciunea de a alege între bunurile lumești și cele spirituale. Sigur că în bătălia cu bunurile lumești a avut câștig de cauză Dumnezeu, astfel că Todoran renunță la avere și rang și se întoarce în satul natal, Bichigiu, deși era condamnat ca dezertor. După ce face pușcărie, la Bistrița, în Turnul Dogarilor, aspect pe care și-l asumase prin întoarcerea în sat, îl găsim activ în cronicile vremii, ca slujbaș al administrației imperiale pentru satele de pe valea Sălăuței, ocazie cu care a făcut cunoștința multor tovarăși, care i s-au alăturat mai târziu în misiunea de emancipare dar și în revolta românilor de la Salva. Acest lider înnăscut, care în 10 mai, 1763 a jucat un rol decisiv în destinele românilor ce vor depune până la urmă jurământul de credință, față de împărăteasa Austriei, Maria Teherzia, ședea la sfat cu mai tânărul Cute Nimigeanul, care îl asculta și îl consulta în multe privințe. De altfel, în vol II al VRR, editat în 1974, Teodor Tanco, notează la pagina 203, în portretul pe care i-l face lui Ștefan Cute, considerat de sași ca fiind instigatorul principal în geneza revoltelor obștilor românești, că acesta ”realmente trebuia să fie peste tot, iar dacă nu era el erau ajutoarele lui, erau tovarășii de luptă, erau satele solidarizate care executau ordinele și dispozițiile lui. Bună prietenie și sfat îndelung purta cu bătrânul Tănase Todoran, cu dascălii și preoții, cu obștile și nevoiașii. Zidul apărării îl formau viețile acestora…”

Rolul important de lider activ al lui feldrihanului Ștefan Cute Nimigeanul este creionat și de Virgil Șotropa în Arhiva Someșană, vol 23, an de apariție 1937, ” Căci poporul nostru, deși sărman și oprit cu forța de la binefacerile progresului și culturii, a putut totuși avea conducători înțelepți și rezoluți, între ei în primul rând pe acel Ștefan Cute din Feldru, cari…au luptat cu dîrzenie pentru emanciparea condistrictualilor”.

Runcu Salvei: o enclavă a spiritelor libere? Cărturăria și haiducia, meserii înrudite ?!

În încercarea noastră de a da o explicație logică existenței focarului cultural de la Runcu Salvei am mobilizat informații și înscrisuri din surse edite, dar și inedite. Faptul că, foarte aproape de Runcu Salvei, peste deal, la Bichigiu, legenda lui Tănase Todoran era vie și producea emuli, dar și apropierea școlilor năsăudene generate de grănicerizare, și urmate de apariția unui val de intelectuali străluciți care au făcut și fac încă fala Năsăudului, au influențat cu siguranță obștea sătească de la Runc, iar apariția unor intelectuali aici dar și existența unor haiduci, între care Grigore Boșotă și Văsăluc Pinti sunt cei mai cunoscuți, a dat Runcului aura de ”enclavă” a spiritelor libere, pentru care cărturăria și haiducia erau legate una de alta, curgeau una într-alta și una dintr-alta și se puteau moșteni, măcar informal.

În ce îl privește pe Văsăluc Pinti, mai tânărul confrate într-ale haiduciei al ”profesionistului” Boșotă, nepotul de soră a acestuia, poet și director al Editurii ”Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca, Vasile George Dâncu își aducea aminte astfel de unchiul său haiducul, care după ce s-a ”școlarizat! În Munții Țibleș și la canal, întrucât era un mare iubitor de lectură și cărți, a mers până acolo încât a cumpărat din puținii lui bani cărți și a înființat o bibliotecă la el acasă: „Și să nu uit de personajul fabulos Văsăluc Pinti, «școlarizat» în Munții Țibleș la partizanii anticomuniști și, ulterior, la Canal. A adunat, în zeci de ani, mii de cărți pentru a întemeia o bibliotecă în târnațul casei sale de la Runc. La câteva luni de la inaugurare, cărțile au dispărut. „Setea de lectură” a runcanilor a fost mare. Pentru nepotul lui Văsăluc era mai tragică delapidarea acestei biblioteci din târnaț, decât distrugerea Bibliotecii din Alexandria, deoarece ea se afla Acolo. Vedea cum se fură cărțile și plângea. Nepotul acela eram eu”.

Legătura dintre școlile năsăudene și runcani a fost asigurată de învățătorii acestui sat ”ascuns după spatele lui Dumnezeu”, după cum scria dascălul Ioan S. Pavelea despre Runc. Întors din primul război mondial, dascălul runcanilor s-a apucat de scris și de școlit urmașii. Cel mai probabil acest dascăl harnic a fost legătura dintre tradiția năsăudeană a școlii, cititul și scrisul fiind considerate misiuni pentru absolvenții școlilor grănicerești, menite a ridica satele românești la nivelul cultural al celorlalte națiuni ardelene, iar experiența războiului și cunoașterea unor limbi străine l-au ajutat să se poată exprima foarte direct. El însuși fiind scriitor și un aplicat traducător, Ioan S. Pavelea nu s-a temut să se ia la întrecere cu unul dintre filologii reputați ai graniței năsăudene: Nicolae Drăganu, scria Teodor Tanco în textul de prezentare publicat în ”Cartea de la Runc”, Editura Aletheia, Bistrița, 2002, dedicat lui Pavelea, citat din Virtus Romana Rediviva, vol. I. Cu strădanii și eforturi de tot felul, inclusiv materiale, tipărește Câteva observații critice de la adunările învățătorești, Gherla; Istorie și fantezie, Cluj; Toponimie și prostie, fascicola I, Tipografia Cultura, Năsăud, 1936, Editura autorului, Toponimie și prostie, fascicola II, Tipografia Cultura Năsăud, 1937, Editura autorului.

Interesantă este prezența lui Pavelea în presa vremii, mai notează Tanco. ”Semnează mai multe materiale împrăștiate în diverse periodice locale sau regionale, reținând cu deosebire cele inserate în ”Arhiva Someșană”. În numărul 7/1927 publică Legiuiri din trecut, incluzând aici și legenda tradusă de el din limba rusă supranumită Legende turcești. În numărul 19/1936 explică câteva Locuțiuni grănicerești, printre care și populara ” Ce au dat la părade?”, deducându-i originea. Practic părade se referea la parada pe care grănicerii comandați de ofițerul staționat în comuna grănicerească respectivă o țineau, după care slujbașul comunica mandatele și ordinele din protocolul de porunci. Datina Paradei a rămas și după desființarea graniței, chiar și în timpurile noastre, în unele localități foste comune grănicerești se fac publice prin viu grai hotărâri și porunci în duminici și sărbători, după ieșirea sătenilor din biserică, de la liturghie, mai scrie monoreanul Tanco.

Moda cititului pare că s-a inventat pe vremea graniței

Scriam în episoadele anterioare despre poziția de patriarh a lui Vasile Dâncu, poet și filosof autodidact, autor de cărți de poezie și gânditor universal deși, prea mult nu a fost plecat din satul lui…decât până la Cluj, la fiul său Sebastian ajuns mare sociolog, apoi ministru, poet și el, despre imaginea în care casele Runcului se rotesc într-un poem, ca niște planete în jurul bisericii, modelul solar, centrist și repet cele afirmate de Dâncu Vasile George, nepotul lui Dâncu seniorul, editor, poet și filosof și el, referitor la aparția mai multor gânditori și poeți, la Runcu Salvei: marii scriitori ruși au ieșit de sub mantaua lui Gogol, noi scriitorii de la Runc am ieșit de sub sumanul lui Badea Vasile!

Faptul că, mulți dintre runcani au deprins cititul cărților și gânditul la marile probleme ale vieții, nu a fost doar meritul lui Badea Vasile Dâncu, ci a fost și al țăranilor vizionari, care au decis să facă o schimbare, în jurul anului 1760, și au negociat la Viena militarizarea pentru ca satele lor să aibă viitor iar urmașii parte! Meritul lui Badea Vasile a fost covârșitor prin aceea că a preluat, după aproape două secole ceea ce înaintașii săi grănicerii au adunat și păstrat și, a reușit să sporească zestrea culturală, contaminând pe mulți dintre congenerii săi cu moda cititului și a scrisului, poate modă deprinsă de la dascălul Ioan S. Pavelea, luată de acesta de la Năsăud prin filierele grănicerești. Însă meritul cel mare al militarizării și al sacrificiului suprem pentru ca urmașii grănicerilor să poată intra în rândul lumii, așa cum s-a și întâmplat de fapt, după aproape un secol, a fost al primului țăran aristocrat și haiduc din zonă: Tănase Todoran. Urcat în calendarul ortodox ca urmare a jertfei pentru credință și pentru neam, bichigeanul a rămas ca o icoană pentru grănicerii năsăudeni, de la el luându-și de multe ori curajul, determinarea și dorința de a se înțelepți și de a putea trata de la egal la egal cu mai marii vremii, așa cum Todoran a tratat și negociat cu Maria Therezia, condițiile militarizării, condiții pe care imperialii nu le-au mai respectat și ca urmare Tănase Todoran a chemat la revoltă!

Grigore Pop, poet, autodidact, ceferist

Născut în 1949, la 10 ani după Vasile Dâncu, Grigore Pop face școala silvică profesională din Năsăud, apoi absolvă în 1974, Liceul ”George Coșbuc” din Năsăud. Lucrează o vreme ca pădurar, apoi devine impiegat de mișcare la CFR, pe linia Salva –Vișeul de Jos. Citește foarte mult și scrie versuri, care i se publică în reviste literare: România Literară, Luceafărul. Din 1976 până în 2000 nu mai publică nimic, apoi începe din nou să publice în 2001, în Răsunetul.

Poet de o sensibilitate rară, scrie mai mult în manieră modernă, versurile sale având o mare încărcătură filozofică, care surprinde și încântă. Poemul Elegie Rurală este definitoriu pentru creația sa: Plouă/ și aerul cântă ca o vioară./Timpul/ arde pe la streșini/ și se aude casa putrezind/ sub simfonia albă a varului./ Din pădure/ ne-a sosit o veste tristă,/lupii au mâncat poteca/pe care se întorcea tata acasă./ Drumul/ iese tăcut afară din sat/șerpuind în dreapta și-n stânga/și intră cu fața plină de noroi/în secolul următor.

Vasile Mititean zis Sasu, un fel de Moromete care consideră cititul la fel de important precum aratul, semănatul, prășitul…

Despre Vasile Mititean am auzit multe, de la Ioan Pintea și de la Vasile George Dâncu. L-am și cunoscut pe acest Moromete al Runcului, tâmplar de meserie, care în timp ce mânuia uneltele cu care transforma lemnul în diverse lucruri, de strictă necesitate în gospodăriile runcanilor, medita la marile teme ale literaturii universale. Se pare că, acest țăran, aristocrat al lecturii și meditației filosofice a descoperit mai multe plagiate, făcute cu tâlc, de unii scriitori bistrițeni, împăunați cu felii consistente din literatura rusă. Dar asta-i o altă poveste. Dorința mea de a-l cunoaște pe Mititean a avut ceva din determinarea lui Toma Necredinciosul, se pare, altfel, la întâlnirea cu bătrânul autodidact runcan, un muntean înalt și spătos, cam ca Badea Vasile, dar ceva mai noduros, poate și din cauza muncii sale cu lemnul de toate esențele, Sasu nu mi-a produs o impresie mai bună decât cea pe care o aveam deja despre el, din auzite și din însemnările celor doi poeți: Popa Pintea și Dâncu, editorul.

Acum, după multă decantare a impresiilor și ideilor, mi-am dat seama că, de fapt Sasu, cu tâmplăria lui, a făcut și face legătura dintre cărturarii Runcului și haiducii săi, el fiind și una și alta, dar într-o formă rafinată, având în vedere ironia fină și umorul cu care este înzestrat. Sasu nu a publicat încă nimic din conceptele sale, dar rolul său și al tâmplăriei sale sunt definitorii pentru scriitorii și gânditorii Runcului din ultimii 60 de ani, cam ca și cunoscuta Poiană lui Iocan.

Haiducul Grigore Boșotă

Copilăria în satul părinților mei, Sântioana – că de născut m-am născut la Șieu, la Casa de Nașteri- a fost marcată de poveștile cu Boșotă, cu care, uneori bunica dinspre tată mă mai speria, că vine și îmi fură ghetele și va trebui să umblu desculță sau cele inventate de fratele mai mic al tatălui meu, Dănilă, elev de liceu, care avea misia să mă culce de-amiaz’, dar negociam cu el aceea adevărată ”pedeapsă” pentru mine de spunerea a două-trei povești! Altfel nu acceptam în ruptul capului dormitul în timpul zilei! Mi se părea că pierdeam ceva extrem de important și că, în timp ce eu dormeam se puteau întâmpla lucruri la care nu aș fi fost martor, așa că, făceam ce făceam și îl adormeam eu pe el… După care, ieșeam pe unul dintre geamurile cu șolocat, care dădeau în târnaț și, de acolo, printr-o deschizătură, precum o fereastră, făcută în scândurile vechi ale târnațului priveam drumul care intra în sat, dincolo de podul Brezului… până mă descoperea bunica, care vigilentă cum era mă găsea de fiecare dată: L-am adormit, ziceam eu, justificându-mi ”evadarea” din camera din față.

Boșotă Grigore din Runcu Salvei era un om inteligent, jucător de șah imbatabil, cu o sete de dreptate comparabilă doar cu cea a lui Tănase Todoran, țăranul imperial, ajuns în calendarul ortodox ca urmare a sacrificiului său pentru Credință și Adevăr! Facem această conexiune deoarece, până la urmă, haiducul Boșotă a avut un model. Putea fi Tănase Todoran, nu? Și bichigeanul a dezertat din armată și el a fost haiduc în oastea lui Pintea! De ce nu ar fi fost Tănase Todoran modelul pe care l-a urmat Grigore Boșotă în strădaniile lui întrerupte doar de perioada de detenție la Gherla și Jilava, de unde s-a întors ”reeducat” , strădanii de a demonstra runcanilor ce fel de caracter are și cum este sufletul său de copil din flori, orfan de ambii părinți? În ”Cartea de la Runc”, Bistrița, 2002, poetul Gavril Moldovan, îi face lui Boșotă un început de portret pe care îl preluăm parțial, citând pasajele cele mai apropiate de adevăratul Boșotă, după ce în 2013, în volumul monumental ”Fabricat în Runcu Salvei”, Eikon, Cluj Napoca, apar probele din dosarele de la securitate ale lui Boșotă, probe care ne-au ajutat să ne facem o părere corectă despre haiducul care nu a rănit în viața lui pe nimeni și deși purta arme, nu a împușcat decât aerul!

Gavril Moldovan citează în textul amintit mărturia unui om din Salva, care mai trăia în 2002, Toader Prădan. ”Greutățile erau multe atunci. Regimul de opresiune sovietic apăsa greu pe umerii poporului. Birurile erau multe și grele. Ele se numeau cu un termen nou: cote. (…) Oamenii munceau de se speteau și nu se alegeau cu mare lucru. Grigore Boșotă, ca unul care plecase de la țară, cunoștea toate aceste greutăți care nu erau altceva decât ilegalități îmbrăcate în haine…legale. Tocmai de aceea el și-a propus să-i ajute pe cei săraci, așa, după puterile lui. La unii le cumpăra oi și vite sau le dădea bani cu care să-și acopere nevoile. Lua bani de la stat și-i împărțea la nevoiași. Pentru aceasta ei îl simpatizau. Era, cum se spune, de-al lor”.

Ce a făcut și cum a fost Grigore Boșotă, unul dintre puținii opozanți ai regimului opresor, instalat cu tancurile sovietice, într-un episod viitor.

Florica Dura

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here