Săraci cu duhul într-o Românie sărăcită

Sistemul de educaţie din România, o caracatiţă hidoasă, se năpusteşte lacom asupra dascălului, îl strânge pervers în braţe şi îi soarbe încet, încet întreaga creativitate şi energie. După ce îi batjocoreşte demnitatea şi îi sfidează vocaţia, sistemul asimilează în propriu-i corp un dascăl vlăguit sau, uneori, îl scuipă afară, cu dispreţ, ca pe un gunoi.
 
“Dascălii sunt tot mai supuşi şi umili. Cadrele didactice cu care am stat de vorbă au acumulat frustrări uriaşe şi nu mai au nici forţă, nici rezistenţă ca să lupte cu sistemul. Profesorii sunt lipsiţi de perspective şi de speranţe, sunt îndoctrinaţi şi storşi din punct de vedere psihic. Au devenit nişte persoane docile şi blazate”, spune psihologul Paula Bodea, care are o experienţă solidă în domeniul testărilor psihologice periodice.
 
Ce înseamnă reforma în sistemul de educaţie din România? Învăţământul din România a fost reformat continuu în ultimii 20 de ani. Din păcate, reformele au fost haotice şi superficiale. Toţi miniştrii Educaţiei au încercat să-şi impună viziunile proprii asupra sistemului, însă au reuşit să creeze mai degrabă confuzii şi traume în rândul dascălilor, elevilor şi părinţilor decât o evoluţie normală spre un învăţământ bun. Frecvenţa şi viteza uimitoare cu care s-au produs schimbările în privinţa modalităţilor de susţinere a examenelor de capacitate, de bacalaureat sau de admitere la facultate denotă cel mult o abordare formală a problemelor, nicidecum una de fond, de profunzime. După două decenii de reforme, programele şcolare sunt la fel de încărcate. “Asimilarea de informaţii teoretice este preferată activităţilor practice şi creative, deşi acestea din urmă sunt mult mai eficiente în dezvoltarea personalităţii elevilor şi în îmbunătăţirea capacităţii de adaptare a acestora. Dar noi trebuie să respectăm programa şcolară”, spune Maria Grigorescu, învăţătoare cu experienţă în muncă de 39 de ani.  
Apoi, activitatea didactică din România a fost dintotdeauna subapreciată în plan salarial. Şi pe vremea comunismului, şi acum, dascălii şi muncitorii erau cotaţi aproape identic pe statul de plată. Totuşi, dacă înainte de 1989, profesorii, medicii, inginerii – în general oamenii cu studii superioare – erau respectaţi de concetăţenii lor deoarece “aveau şcoală”, situaţia s-a schimbat radical după Revoluţie, când au fost puse în funcţiune “fabricile de diplome”, iar românii au devenit cu toţii “deştepţi”. Plutonierii au ajuns peste noapte doctori în drept, strungarii – ingineri, coafezele – economiste. Ţara noastră freamătă acum de pseudo-intelectuali!
 
Care sunt efectele reformei? În această degringoladă post-decembristă, statutul dascălului, în special al celui din mediul preuniversitar, a căzut în derizoriu. Cea mai importantă meserie pentru evoluţia unei naţiuni – aceea de dascăl – este acum subestimată, bagatelizată în România. Profesorii sunt defăimaţi, respinşi, neînţeleşi. Intervenţiile publice ale celor care practică alte meserii sunt în general critice faţă de aceştia. “Dascălii lucrează 4-5 ore pe zi şi au 3 luni de vacanţă pe an, iar alţii lucrează 8-12 ore zilnic, pe acelaşi salariu; să îşi ia încă un serviciu dacă nu le ajung banii; pentru cât lucrează, sunt plătiţi suficient; nu îi învaţă pe copii aproape nimic, nu merită salarii mai mari” – iată replici întâlnite frecvent în comentariile postate de români pe paginile de internet ale ziarelor sau pe diverse forumuri online de discuţii.
 
Fireşte, persoanele care depun cu precădere efort fizic sau se bazează pe automatisme în munca lor nu pot înţelege efortul intelectual depus de un dascăl bun. În realitate, consumul psihic al educatoarelor, învăţătorilor, profesorilor este imens, cu certitudine superior celui cu care se confruntă multe alte persoane care lucrează în alte domenii. Tocmai din acest motiv, cadrele didactice au nevoie de un timp mai îndelungat de recuperare psihică decât alţi angajaţi.
 
Mulţi dascăli nu au acces nici măcar la o viaţă decentă. Cu salarii de 200-300 de euro, ei doar supravieţuiesc mizerabil într-o societate anapoda, în care sunt mediatizate şi promovate mai mult amantele interlopilor decât opiniile intelectualilor, în care discursul mass-media se reduce la bârfe şi insulte, în care furtul din bani publici dă măsura competenţei în afaceri şi politică.
 
Un dascăl stresat de griji materiale, împovărat de sarcini utopice primite de la minister, presat de termene limită în întocmirea unor rapoarte absurde şi închistat într-o programă şcolară greoaie devine, încetul cu încetul, un robot. Se transformă într-o maşinărie care nu poate să îşi exprime creativitatea, imaginaţia, inteligenţa emoţională, tactul pedagogic. În aceste condiţii, este de înţeles de ce mulţi profesori capabili refuză să îşi mai practice meseria şi părăsesc sistemul educativ sau chiar ţara.
 
“Viaţa noastră înseamnă astăzi doar o luptă pentru o farfurie cu mâncare şi pentru cheltuielile de bloc”, spune Andrei Popa (30 ani), profesor de istorie la o şcoală din Cluj, care are un salariu de circa 900 lei. “Sunt la capătul puterilor şi mi-e foarte greu să mă concentrez la ore. După ce plătesc chiria şi utilităţile rămân cu 80-100 lei pentru cheltuielile lunare. Dacă părinţii nu mi-ar trimite mâncare din când în când nu ştiu ce m-aş face. Nu pot avea nici un fel de viaţă socială pentru că totul costă bani. Noroc că există biblioteci, altfel nu aş reuşi să citesc nimic pentru că nu îmi permit să-mi cumpăr cărţi. Trebuie să mă reprofilez sau să îmi mai găsesc ceva de lucru, altfel mă îmbolnăvesc de nervi”, spune Maria Vaida (26 ani), profesoară de biologie la un liceu clujean, care are un salariu de circa 800 lei.  
 
Cu o stimă de sine scăzută, dascălul român a ajuns să tolereze şi chiar este tentat să se implice în micile afaceri care au pătruns în mediul şcolar. “Săptămânal bate cineva la uşa clasei cu scopul de a vinde câte ceva copiilor: cărţi, reviste, culegeri de probleme, DVD-uri, evenimente, spectacole etc. Învăţătoarea este ademenită cu un comision în funcţie de vânzări” , dezvăluie o învăţătoare din Cluj, care a dorit să îşi păstreze anonimatul. Fiecare tranzacţie poate genera un pumn de mărunţiş, care s-ar adăuga salariilor ridicol de mici ale dascălilor.
 
Fără îndoială, neajunsurile cu care se confruntă dascălii români au efecte grave asupra nivelului educaţiei de care ar trebui să beneficieze copiii. Potrivit psihologilor, neliniştile financiare şi presiunile sistemului uzează echilibrul emoţional al dascălilor, putând genera atitudini şi comportamente nefireşti în sălile de clasă. “În aceste condiţii, e greu să nu fie furioşi, apatici şi să nu lucreze din inerţie. De multe ori, în loc să colaboreze cu elevii, ei se confruntă cu aceştia. E nevoie de eforturi substanţiale ca să rămână empatici şi răbdători”, spune psihologul Paula Bodea.
 
Cum mai este posibilă transmiterea valorilor reale când dascălii înşişi încep să se îndoiască de ele? Într-o Românie sărăcită, debusolată şi populistă, cât mai pot ei să-i sprijine pe copii în găsirea reperelor esenţiale care să le fie utile în viaţă? Oare este chiar o exagerare să numim “program de imbecilizare în masă” ceea ce se întâmplă în sistemul de educaţie românesc?
 
O soluţie înţeleaptă? În mod logic, cu cât vom investi acum mai mult şi mai eficient în educaţie, cu atât vom cheltui, în viitor, mai puţin pentru poliţie, justiţie, instituţii de control, penitenciare, sisteme de protecţie socială, sănătate etc. Banii direcţionaţi în mod constructiv, deopotrivă spre copii, dascăli şi baze şcolare, nu reprezintă o cheltuială, ci un plasament pe termen mediu şi lung. În termeni economici, investiţia în educaţie este cea mai frumoasă şi în acelaşi timp cea mai rentabilă “afacere” pentru orice naţiune.

Romana Chişu