Isteria secretului de stat bântuie mințile politrucilor aflați în funcțiile cheie de la București. SRI, serviciul de intelligence care pare-se ar fi pus la cale ”draftul” legilor siguranței naționale, a făcut ce a știut mai bine: a încercat să ”legalizeze” ceea ce oricum a făcut și face încă de la înființare, aplicând moștenirea fostei Securități?! Că în referatele de adoptare a legilor siguranței naționale, ca și în HG-ul privind legalizarea sechestrării și distrugerii Istoriei, aflată în documentele de la Arhivele Naționale, se fac trimiteri justificative privind parteneriatul NATO și, la siguranța națională (sic!)este cumva, un fel de scuză, pretext sau paravan pentru a ”profita” de alianța nord atlantică, și de a legaliza ”dictatura”  serviciilor? Probabil autorii se gândesc că cei de la NATO nu vor afla, exact cum în cazul recomadărilor unor directive europene, legile care ies din Parlament conțin articole cu prevederi inverse decât recomandările?! Sau că cei de la NATO vor afla prea târziu?

În acest context, scopul organizării mesei rotunde de la Institutul AD Xenopol din Iași (30 iunie, 2022) pe care o anunțam încă de săptămâna trecută, a fost remarcarea faptului că în timp ce societatea civilă românească, este atentă și ia atitudine la cele ce se întâmplă cu drafturile legilor siguranței naționale, pe fondul zicalei câinele latră caravana trece, băieții de la DGIPI și SRI, amestecați până în gât în ”motroșirea” Istoriei Neamului Românesc, în ascunderea și distrugerea unor documente pentru ca unii și alții să ”poată dormi liniștiți” își văd mai departe de ”ascunderea” unor documente, unele dintre ele fiind de extremă importanță pentru devenirea neamului românesc?! Compilăm în analiza noastră, păreri avizate ale istoricilor de prim rang ai României, care, au ieșit ” la bătaie” cu toate riscurile și ignorând amenințările primite (cazul istoricului Cătălin Botoșineanu fiind cel mai cunoscut). Observăm că, în ”disputa” pe istorie, care pe zi ce trece se transformă într-o dispută istorică, având în vedere că o astfel de încleștare nu a mai avut loc: intelectualii rafinați de la arhive să se iau la trântă cu agenții ”protejați ai secretelor de stat”, primii fiind cei mai vulnerabili, dar și cei mai redutabili, având în vedere pregătirea lor intelectuală înaltă, stăpânirea unor ”secrete” privind românii și având viziunea perspectivei ”hăului” unei dictaturi sau a culmii unei reveniri democratice, pe care sunt antrenați să le anticipeze și să ”le vadă”, în acest moment de inflexiune majoră pentru România, în care, oricare dintre cele două variante sunt posibile? Faptul că, istoricii au ieșit în fața ”plutonului” înseamnă că România a scăpat de ”profețiile” politologului iliescianist, Brucan? Că au trecut mai mult de 20 de ani și că mentalitățile, care, prin manipulare și mancurtizare au fost ținute sub control (dezastrul din învățământul românesc cu analfabeții funcțional pe care i-a generat în 32 de ani, este un argument forte în acest caz) nu au opacizat prin vecinătate și o parte dintre mințile luminate, (câteva sute de mii, care pare că adună cam 10% ) dintre mințile românești luminate, la propriu, și acestea au scăpat de cenzură și acum sunt pregătite să genereze plus valoarea de care mentalul colectiv are nevoie pentru ”ultima soluție”, este o realitate. Și că, într-un final, sperăm fericit, România începe să ”gândească” chiar dacă muncește! În textul pe care vi-l oferim încercăm să ”vedem” această ”luminiță” și să anticipăm cam ce urmează…Pentru a ne face o idee haideți să vedem ce spun intelectualii arhivelor, dar și alți gânditori cu mintea la ei!

Mistica secretului

Profesorul Alexandru Călinescu de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”, de la Iași, critic literar și scriitor, introduce în discuție sintagma ”Mistica secretului”, pentru a defini boala de care suferă cei care ne conduc și vor să ne controleze, definind această adevărată boală.

”Mistica secretului de stat derivă, se vede uşor, dintr-o psihoză a încercuirii: ca să se apere, sistemul trebuia să se închidă şi să devină opac.

Ne îndreptăm oare către un regim autoritar, în care renasc vechi frustrări şi obsesii? Arhivele Statului au cunoscut o perioadă bună – multe mărturii concordă în acest sens – în anii când au fost conduse de istoricul Dorin Dobrincu. Din luările de poziţie pe care le-am urmărit în aceste zile, reiese că situaţia actuală a Arhivelor ridică serioase semne de întrebare. Se perpetuează o anomalie: Arhivele sunt în subordinea Ministerului de Interne, ceea ce ne trimite din nou la isteria „secretului de stat”. Ar fi o regretabilă reîntoarcere în timp”, a scris recent profesorul Călinescu în Ziarul de Iași.

Acesta remarcă în textul său articolul istoricului Florea Ioncioaia, de la care am plecat în analiza noastră, în episodul anterior și, citează un pasaj consistent din acesta, pe care îl preluăm, pentru continuitate:

”Un excelent articol al lui Florea Ioncioaia de pe site-ul Contributors atrage atenţia asupra unei chestiuni care îi preocupă în aceste momente pe istorici şi nu numai pe ei; titlul articolului este lămuritor: Cum ieşim din tărâmul secretului: o dezbatere despre libertatea de cercetare în România de azi. E vorba de accesul la arhive, dar şi de modul în care sunt gestionate arhivele. Comunitatea cercetătorilor a reacţionat prin proteste publice sau prin dezbateri, cum a fost aceea care avut loc ieri la Iaşi. Lucrurile, în fond, sunt extrem de clare: un istoric nu-şi poate exercita profesiunea dacă nu are acces la documente. A-l împiedica în acest demers înseamnă a comite un act de cenzură, prin nimic justificat. Nefiind istoric, îi las pe cei în drept să-şi argumenteze poziţia şi doleanţele. Ce mi se pare mie frapant este că autorităţile care împiedică sau limitează accesul la arhive readuc în actualitate o caracteristică a regimului comunist, şi anume obsesia secretului de stat. Acesta din urmă era atât o justificare a cenzurii, cât şi un mijloc de a supraveghea şi controla populaţia. Relaţiile cu străinii, spre exemplu, erau interzise în virtutea ideii (fantasmei, mai bine zis) că orice străin era un spion potenţial, capabil – prin şiretlicuri perverse – să-l facă pe cetăţeanul român să divulge secrete de stat sau informaţii ce puteau fi apoi utilizate în acţiunea de „defăimare” a României.”

„Accesul la arhive trebuie să fie liber”

Este ideea subliniată de numeroși istorici, arhiviști și profesori universitari care au participat, joi, 30 iunie, la dezbaterea „Documentele secretului: memoria istorică, libertatea de cercetare și politicile cu privire la arhivele publice în România”, organizată de Societatea de Studii Istorice din România și Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române, filiala Iași. Discuțiile au conturat o radiografie a situației actuale în care se află Arhivele Naționale și au stimulat căutarea de soluții pentru a împiedica restricționarea accesului liber la documente, potrivit Ziarul Lumina.

”Revolta” istoricilor a făcut masă critică după ce pe 26 mai DGIPI, structura de intelligence a MAI a dat o interpretare cel puțin ”originală a HG 585 din 2002, care este și neconstituțională, iar actuala conducere a Arhivelor Naționale a restricționat accesul la Fondul Arhivistic Național (FAN). Mai mulți istorici au avut reacții ferme și dure referitoare la acest abuz: Cătălin Botoșineanu, Dorin Dobrincu, Ioan Rotaru și, ulterior, inclusiv președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop a luat atitudine și a cerut scoaterea ANR de sub ”controlul” Ministerului de Interne și implicit al serviciului de informații al acestuia. Avertismentul istoricilor a fost și este asupra riscurilor pierderii memoriei recente. În completarea demersurilor oficiale – scrisoarea deschisă adresată de academicianul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ministrulului MAI, scrisoarea deschisă a peste 1.500 de istorici, arhiviști, profesori universitari și cetățeni interesați de soarta Arhivelor din întreaga țară adresată autorităților, precum și recentul memoriu inițiat de Secția de Științe Istorice și Arheologie din cadrul Academiei. Toți au cerut și cer același lucru: Libertatea accesului la documentele din Arhive!

”Cătălin Botoșineanu, fost director al Arhivelor Naționale Iași, a atras atenția asupra decredibilizării profesiei: „Ca arhivist, eu nu sunt credibil pentru un istoric al medicinei, pentru că nu mai sunt arhive ale spitalelor din Primul Război Mondial. Noi, la Iaşi, nu știm câți oameni au murit de tifos, de exemplu. Am trecut de Centenar, dar întrebări esențiale nu ne-am pus. Din 2002, actele clasificate nu mai fac parte din fondul arhivistic; ele doar se distrug sau se arhivează, dacă le depunem la depozit. A fost un asalt al SRI, al DGPI și al Serviciului de informații al Armatei și, astăzi, în România, nu mai avem documente clasificate la creator. Toate au fost distruse, cu proces-verbal de distrugere”, a punctat arhivistul.

De asemenea, el a subliniat că în România deținătorii de arhivă nu funcționează în baza aceluiași tip de sistem: „Avem realități mult prea diferite. La serviciul istoric al Armatei de la Pitești e o realitate, la Ministerul Afacerilor Externe altă realitate, la Arhivele Naționale alta, la CNSAS cu totul altă realitate. Avem patru entități mandatate de lege să dețină fond arhivistic național cu patru legislații diferite, cu patru sisteme diferite. România nu mai poate trăi în 2022 cu această problemă”.

Istoricul Dorin Dobrincu, fost șef al ANR

Subordonarea Arhivelor Naționale Ministerului Afacerilor Interne constituie o vulnerabilitate, care a dus, în timp, la „o cultură cazonă” și la „militarizarea” acestei instituții, a explicat cercetătorul Dorin Dobrincu, de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași, fost director al Arhivelor Naționale, în perioada 2007-2012, cunoscută ca una dintre cele mai faste privind accesul liber la documente pentru cercetători. Astăzi, în Europa, doar în Cehia și Slovacia Arhivele Naționale mai funcțio­nează ca structură a Ministerului de Interne, a mai amintit Dorin Dobrincu, insistând asupra faptului că „accesul la arhive trebuie să fie liber, pentru că nu ne dorim o societate militarizată”.

Cercetătoarea Elena Dragomir, de la Universitatea „Valahia” din Târgoviște, a apreciat că situația de azi a arhivelor este cauzată mai ales de „lipsa de reacție din ultimii 20 de ani” a întreg corpului profesional. Cu atât mai mult este de apreciat acest efort public de coagulare a unei voci comune a arhiviștilor și istoricilor, „pentru prima dată în istoria postdecembristă”, după cum a observat moderatorul Florea Ioncioaia.

„Problema trebuie tratată ca o urgență. Aș atrage atenția că nici un lider politic important nu a luat poziție pe acest subiect”, a subliniat cercetătorul Adrian Cioflâncă, directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România. Printre soluțiile de dezamorsare a situației identificate de către participanții la dezbatere se numără: ieșirea Arhivelor Na­țio­nale din subordinea MAI și funcționarea fie sub umbrela unui minister civil, fie ca o agenție guvernamentală cu largă autonomie; adoptarea unei legi moderne pentru funcți­o­narea Arhivelor și adoptarea unei hotărâri de Guvern pentru declasificarea informațiilor din FAN. De asemenea, pe termen mediu și lung, este necesar, așa cum a explicat pe pagina sa de Facebook profesorul Marius Diaconescu, de la Facultatea de Istorie a Universității București, de educarea publicului în sensul înțelegerii că e nevoie de o cultură a arhivelor.

Cercetătorul CNSAS  Mihai Demetriade, pe pressone.ro:”arhiviștii și cercetătorii reclamă două mari probleme cu privire la arhivele publice din România. Prima problemă privește amestecul direct, abuziv și arbitrar al unor factori decizionali lipsiți de competență și cultură politică democratică în procesul de creare a depozitelor de arhivă și de operare a cererilor de acces la fondurile de arhivă deja accesibile publicului potrivit legislației normale.Astfel, în numele unei hotărâri de guvern din 2002 cu privire la regimul documentelor clasificate, noii cenzori de la DGIPI și de la serviciile armatei aprobă sau nu ce documente pot intra în Fondul Național Arhivistic și care pot fi date spre cercetare cercetătorilor. S-a ajuns astfel, după mărturia unor arhiviști, ca documente ale unor sindicate sau întreprinderi socialiste să fie distruse pentru că acestea conțineau un număr prea mare de documente clasificate. La rândul lor cercetătorii reclamă decizii arbitrare de interdicție sau amânare sine die a accesului la unele fonduri în numele aceluiași principiu: conțin informații clasificate. Trebuie spus că pe de o parte multe din aceste documente au fost deja date cercetării în anii anteriori (unele sunt și publicate), iar pe de alta este vorba de secrete fie lipsite de orice importanță chiar în momentul clasificării lor, fie pur și simplu de secrete anacronice, fără vreo relevanță militară. De asemenea, trebuie spus aici că HG-ul la care se face referire de către ofițerii-cenzori nu amintește nicăieri de arhivele istorice și până în acest moment nu există nici un caz de amenințare la siguranța națională relevată de serviciile specializate ori de justiție. Nici unul!

A doua problema privește cultura instituțională a arhivelor publice din România, respectiv, flagranta lor situație de incompatibilitate culturală cu instituțiile de forță (Ministerul de Interne și Ministerul Apărării îndeosebi). Faptul că un tânăr ofițer DGIPI se pronunță ultimativ în chestiuni istorice în numele unor fantasme care își au originea în lumea tenebrelor de acum peste treizeci de ani este dramatic în sine. Iar faptul că la rândul său conducerea Arhivelor Naționale preferă un amestec de tăcere și de obediență ne lasă fără multe speranțe.

Demetriade pe press hub: “Dovadă clară că analizele interne ale ministerului n-au fost corecte, neacomodând riscurile punctuale reale (pe care le pot înțelege: e.g. preluări de proprietăți în industria drepturilor litigioase, instrumentându-se documente de proprietate existente în fondurile ANR), cu necesități la fel de stringente ale societății în ansamblu, privind accesul la documentele istorice, dar și cu standardele democratice în materie arhivistică din UE.

Au eliminat niște riscuri dar au creat altele, mult mai mari și cu reverberații în chiar țesătura democratică. Nici modul cum au ales să elimine acele riscuri n-a fost cel mai inteligent (prin folosirea măsurii mari pentru detalii mici), în condițiile în care existau și alte căi de prevenție, nemaivorbind de fetișizarea indicelor de clasificare, care nu poate deveni unicul criteriu de selecție apofatică a documentelor. (…)

Ca să fim mai clari, nu protejezi arhivele istorice ca pe depozitul de arme și muniții al Poliției. Aici responsabilitatea ta de protecție materială trebuie să se acomodeze cu interesul general al societății, care se referă (surpriză!) la conținutul informativ al documentelor pe care pretinzi ca le protejezi, sigilându-le, nu doar la gradul lor de clasificare. Întrebarea legitimă ar fi dacă ofițerii care au decis retragerea din circulație a unor fonduri arhivistice, le-au și citit?”

Soluții? Ieșirea ANR din subordinea MAI și adoptarea unei legi moderne de funcționare a arhivelor și nu în ultimul rând: declasificarea informațiilor FAN!

Florica Dura

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here