Evaziunea la care suntem toti complici

Măriri de taxe – scăderi de venituri, mai multe biruri – mai puţine scutiri, bani în visteria statului – cu grămada, în buzunarul propriu – a început să bată vântul!
Cum ne descurcăm într-o perioadă în care ridicatul de umeri nu ne ajută nici măcar la exerciţiile de înviorare, cum mai putem vorbi de „solidaritate cu noi înşine şi cu statul deopotrivă” într-o ţară în care „jmekeru’ îl face pe fraiereştean”?

Am auzit, nu de puţine ori, îndemnuri care ne chemau la înţelegere asupra măsurilor luate de conducerea aceste ţări. Am auzit, tot aşa, nu de puţine ori, voci care, vrând – nevrând, au acceptat strângerea de curea, şi tot vrând – nevrând, lăsăm capetele aplecate din lipsă de reacţie sau alternative la lipsa de reacţie.
Cuminţi şi disciplinaţi, majoritatea cetăţenilor României, bolborosind încruntaţi şi scrâşnind dinţii ca un câine care este bătut, dar care se mulţumeşte cu osciorul aruncat, acceptă măsurile luate asupra integrităţii lor umane. Această acceptare tacită şi stresantă atrage după sine calcule legate de bugetul terfelit al unei familii sau, după caz, al fiecărui individ în parte.
Cu pixul primit în campania electorală, indiferent de culoarea sau mesajul pe care pe jumătate şters îl mai poartă, pe o bucată de hârtie, cel mai probabil o factură, fiind la vedere pentru a nu o uita, românaşul începe să facă tot felul de calcule, în special scăderi. Şi nu ajunge la nici un rezultat. Sau mai degrabă „dă cu minus”.

Arta compromisului – la mare artă

În vremurile Epocii de Aur, trocul era la mare modă. Dacă lucrai într-o unitate productivă, să zicem la „Sticla”, reuşeai prin diferite metode să intri în posesia câtorva seturi de cristal sau rubin, cu care, pe legea trocului, îţi deschideai o uşă pe la ICRA, fostul depozit alimentar al partidului, sau mai bine şi mai direct, la şeful de unitate de la vreo alimentară. De aici sigur reuşeai să intri pe sistemul pile – cunoştinţe – relaţii, ori la Peco pentru o butelie sau nişte benzină în plus, ori la Romarta unde mai găseai o stofă „prin spate”. Dacă mai erai prin excelenţă posesor de Kent, BT sau cafea, succesul era garantat – ori la repartiţii la televizoare, ori la medic, ori la nomenclaturiştii vremilor pentru indiferent ce hârţoagă. Despre nomenclaturiştii vremii nici măcar nu are sens să aducem aminte, subiectul în propoziţia actuală fiind a omul de rând.
Nu prea era nevoie neapărat de bani. Bani erau, dar nu prea aveai ce să faci cu ei, atâta timp cât oferta de pe piaţa eminamente comunistă era destul de limitată.
Acum, în plin proces capitalist, trocul revine prin formele lui actualizate şi adus la standardul unei mici evaziuni tacit acceptată de către noi toţi. Şi forma lui brută a reînviat, zilele trecute zărind pe marginea drumului către Şintereag, la podul în veşnică reparaţie, „sticlarii” noştri cu marfa la vânzare. Nu ştim dacă marfa era din stocul vechi al familiei, primită de la locul de muncă în schimbul prestaţiei recte salariului – căci am auzit că se poartă, sau pur şi simplu „orientată” din cine ştie ce depozit fără pază.

Lacrimi în oceanul plângerii

Exemplul de mai sus, cu marfă vândută la şosea, fără casă de marcat, fără „vă rugăm să păstraţi bonul până la ieşirea din unitate”, este doar un mic caz în care statului îi scapă printre degete niscaiva taxe, este doar o mică picătură în oceanul evaziunii generale. Nu o să vorbim aici de marile „ţepe” cu adevărată greutate în balanţa evaziunii fiscale româneşti, ne vom opri doar la picăturile de zi cu zi pe care statul ultra fiscalizat, ne „obligă” să vărsăm în acest ocean al plângerii numit „impozite şi taxe”.
Cântărind cu atenţie banul rămas în buzunarul unui om simplu şi normal, tendinţa acestuia către plata unor servicii sau produse „nefiscalizate” devine din ce în ce mai clară. Trecem în fiecare zi pe lângă acestea şi cu strângere de inimă apelăm la artificiile financiare propuse pe piaţa neagră, conştienţi fiind de ilegalitatea lor, dar mai conştienţi de faptul că supravieţuirea unor astfel de momente nu se poate face altfel.
Dacă suntem puşi în situaţia în care pentru plata chiriei suma creşte dacă vrem şi un contract de închiriere, cu toate că obligaţia de plată a impozitului este a celui care închiriază, renunţăm la idee şi plătim tacit o sumă puţintel mai mică, fără un contract, fără ca proprietarul să plătească o taxă pentru venitul din închiriere. Ne convine pentru că economisim nişte bănuţi, care, de altfel, sunt doar o picătură într-un ocean de taxe şi impozite.
Dacă suntem fumători şi nu stăm bine cu ambiţia şi autocontrolul, la preţul ţigărilor de acum, fugim şi îi căutăm pe acei care aduc otrava fumegândă de la fraţii noştri din est, făcând şi aici o economie la bugetul propriu, căci doar pentru noi contează acei 3-4 lei câştigaţi, iar pentru bugetul de stat este doar o picătură neînsemnată în acelaşi ocean.
Chiar şi alimentele aduse „de la unguri”, care au reînceput să apară, chiar dacă nu au vreo garanţie a calităţii sau a valabilităţii, atâta timp cât ne face economie la bugetul propriu, nu reprezintă din punct de vedere fiscal decât o picătură într-un mare ocean.
De îmbrăcăminte nici nu se mai pune problema, dacă tot vrem ceva „de firmă”, putem apela la „băieţii deştepţi”, la lumina zilei, lângă portbagajele bolizilor, de unde putem achiziţiona „trelinguri” şi alte ţoale mişto, la preţuri ce sfidează concurenţa, partea pe care statul o pierde fiind doar o picătură în oceanul pierzaniei. Tot de la maeştri prestidigitatori putem comanda şi cumpăra orice produs electronic are ne poate interesa, pe acelaşi sistem. Adică „pe sistem”.
Dacă Doamne-fereşte, mai avem şi ceva valută, la fel putem obţine un preţ mai bun decât la vreun ghişeu care ne poate da şi ţeapă la comision, dar acest fapt este destul de vechi şi încetăţenit, că ne şi mirăm că în nomenclatorul de meserii nu a apărut deja şi meseria de „bişniţar”. Dar nu o să apară, că poate atrage după ea alte impozite şi taxe, alte picături în acelaşi deja perimat ocean.

Driblingurile statului duc la autogoluri

Exemplele ar putea continua. Scuzele unui buget personal redus vor rămâne, atâta timp cât nici o variantă a guvernului nu are în vedere şi subzistenţa. Fiscalitatea ridicată va aduce după sine întotdeauna o creştere a evaziunii, nu neapărat prin oferta de pe piaţă, care a existat din totdeauna, cât mai ales prin cererea acesteia de către toţi cei care, pe o bucată de hârtie, o factură că e la îndemână, cu un pix primit în nu mai ştiu ce campanie, îşi fac calculele lunare, iar când trag linia, observă un mare minus în faţa numărului de la total. Oricât de patriot ai fi, când buzunarul rămâne gol, variantele supravieţuirii de la lună la lună, de la salariu la salariu, nu mai ţin cont de moralitatea evaziunii, fie ea mică sau foarte mică. Atunci când variantele marilor gânditori de la nivelul Executivului îi vor prinde în calcule şi pe aceşti mici gândaci cu pixurile lor în mână, poate şi picăturile lor vor începe să conteze în marele ocean al fiscalităţii naţionale.

Eugen Farcaşiu