Vameșii ucraineni își bat joc de români la vama Porubne (Tereblecea)

Drumul spre Cernăuți încă mai trece prin „tradiția” bine întemeiată la vama Porubne. Nu, nu vorbim despre tradiția ospitalității sau despre cultura ucraineană care încântă turiștii, ci despre acea tradiție de a întinde o bancnotă între filele pașaportului pentru a putea trece într-o parte și alta a graniței. Fără această formă de „retorică financiară”, lucrurile devin complicate, umilitoare și, uneori, de-a dreptul absurde.

Un sistem organizat pentru „tradiție”

Procedura la vama Porubne pare simplă la prima vedere, dar ascunde complicații deliberate. La primul punct, primești un bilețel pe care este notat numărul pasagerilor din mașină. La al doilea punct, vameșii verifică actele mașinii, pașapoartele și bilețelul, aplicând ștampila necesară pentru trecere. În final, la al treilea punct, predai bilețelul ștampilat și poți ieși din vamă. 

Lucrurile au luat o turnură neașteptată la întoarcerea spre România. Credeam că, dacă nu mai dăm bani, putem trece liniștiți, mai ales că ne întoarcem la noi în țară și plătisem deja șpagă la intrare în Ucraina. La al doilea punct de control, toate păreau în regulă: pașapoartele ștampilate, bilețelul completat, niciun indiciu că ar fi o problemă. Dar, ajunși la al treilea punct, ni s-a spus sec că bilețelul nu este ștampilat și că trebuie să ne întoarcem. Mi-am spus că poate au uitat.

De unde! Un vameș s-a apropiat de mașină, presându-ne cu trei cuvinte clare: „control, document, proces”, singurele trei cuvinte pe care le mai știa în limba română, pe lângă „tradiția” care e asemănător ca pronunție la noi. A început să caute peste tot: în față, în spate, în portbagaj. Găsește un spray cu piper, unul dintre acele tipuri legale, pe care-l aveam pentru autoapărare. Cu spray-ul într-o mână și cealaltă palmă întinsă, mesajul era evident: „Nu dai bani, nu treci.” Am cedat, am pus 50 de lei, iar tot teatrul s-a încheiat. Spray-ul a fost returnat, bilețelul a devenit „perfect” ștampilat, și am putut, în sfârșit, pleca.

Am înțeles atunci că la Porubne „tradiția” nu e opțională. Dacă nu joci după regulile lor, te întorc din drum și îți fac viața grea. O lecție bine învățată.

Solidaritatea românească vs Corupția ucraineană

Bătaia de joc de la granița Porubne este un afront direct la solidaritatea și ajutorul oferit de România Ucrainei în cel mai greu moment al istoriei sale recente. În timp ce românii au primit cu brațele deschise peste 10,6 milioane de refugiați ucraineni, oferindu-le cazare, hrană și sprijin logistic, la Porubne tradiția corupției continuă să fie regula. Acest tratament nu doar că subminează respectul reciproc, dar arată și o lipsă de recunoștință față de un vecin care s-a dovedit exemplar în momente de criză.

De la începutul războiului și până în noiembrie 2024, 10,6 milioane de ucraineni au traversat granița în căutarea unui refugiu sigur. Dintre aceștia, aproximativ 107.000 au rămas în România, aproape jumătate fiind copii. Pe lângă asta, peste 6.700 de cetățeni ucraineni s-au angajat, integrându-se în diverse sectoare economice, beneficiind de sprijin consistent din partea statului român.

Toate acestea fac ca umilințele de la Porubne să fie nu doar dezamăgitoare, ci de-a dreptul revoltătoare. România a arătat că solidaritatea poate fi mai presus de orice, iar astfel de practici la graniță nu fac decât să umbrească relațiile bilaterale.

Guvernul a stabilit că refugiații ucraineni pot primi pentru 3 luni consecutiv un ajutor de 600 de lei de persoană pentru mâncare și 750 de lei pentru cazare sau 2.000 de lei/familie.  După trecerea celor trei luni, vor mai primi bani pentru cazare doar refugiații care pot demonstra că sunt angajați în România și au copiii înscriși în sistemul de învățământ românesc. Astfel, o familie de refugiați ucraineni formată din trei persoane ar trebui să primească de la statul român 3.800 de lei lunar pentru cazare și hrană, iar o persoană singură poate încasa o sumă de 1.350 de lei pe lună.

Vama românească Siret: profesionalism fără șpagă

La plecarea din România, coada era lungă. Încercând să evităm așteptarea prelungită, am decis să folosim legitimația de presă. M-am apropiat de polițistul de frontieră și i-am explicat situația. Spre surprinderea mea, reacția lui a fost promptă și foarte profesionistă.

„Nicio problemă, vă ajut imediat”, a spus polițistul, deschizând o linie separată doar pentru noi. În câteva minute, documentele au fost verificate, iar noi eram deja trecuți de graniță, fără complicații. A fost un moment în care am simțit cu adevărat respectul și eficiența autorităților române. Totul s-a desfășurat corect, fără presiuni, așteptări ascunse sau șpagă.

În timp ce România a demonstrat că respectul, empatia și legalitatea pot coexista, vameșii ucraineni transformă trecerea frontierei într-un joc al umilinței și al mituirii. Acest tratament nu doar că subminează relațiile bilaterale, dar pătează imaginea unei țări care, la rândul său, a fost ajutată masiv de vecinii săi.

România a deschis uși, case și inimi pentru milioanele de refugiați ucraineni, arătând lumii ce înseamnă adevărata solidaritate. Este, însă, dezamăgitor să vezi cum acest efort este întâmpinat cu nepăsare și practici corupte la granița vecină. Poate că viitorul va aduce o schimbare, dar până atunci, lecția este clară: respectul și corectitudinea ar trebui să fie regula, nu excepția, indiferent de graniță.

Citește și: 105 kilograme de articole pirotehnice confiscate de polițiști