Recent s-au împlinit cinci decenii de la naşterea unuia dintre cei mai valoroşi jucători din istoria fotbalului românesc. Zoltan Crişan s-a născut la 3 mai 1955, la Oradea, a jucat pentru naţionala României, s-a calificat cu Craiova în semifinalele Cupei UEFA, a câştigat cupe şi campionate cu Universitatea Craiova. A decedat la 14 octombrie 2003, la Craiova, acolo unde a şi fost înmormântat.
Învingătorul lui Iribar
Zoltan Crişan ar fi împlinit miercuri, 50 de ani. Deşi s-a născut la Oradea, a început să joace fotbal la juniorii echipei Minerul Baia Mare, cu care a debutat în Divizia B, la vârsta de 17 ani. În 1974 s-a transferat la Universitatea Craiova, unde a cunoscut vârful carierei sale, ajungând cu “Ştiinţa” Craiova acolo unde nici o echipă românească n-a mai ajuns vreodată. După anii de glorie petrecuţi în Bănie, a ajuns să evolueze pentru un sezon în echipa oraşului său natal evoluând la FC Bihor (1984-1985). Au urmat alte două grupări în Divizia “A”, FC Olt (1985-1986) şi Chimia Râmnicu Vâlcea (1986-1987) echipă la care şi-a încheiat cariera la în Divizia A. În prima ligă a jucat de 304 ori înscriind nu mai puţin de 50 de goluri. A câştigat şase trofee naţionale, toate cu Universitatea Craiova: două titluri de campion (1980 şi 1981) şi patru Cupe ale României (1977, 1978, 1980 şi 1983). La nici 20 de ani, la 4 decembrie 1974, a debutat în echipa naţională, într-un meci cu Israelul. Peste patru luni, în preliminariile pentru EURO '76, Crişan avea să marcheze golul carierei sale sub tricolor, într-un meci disputat pe Santiago Bernabeu, cu Spania (1-1), în faţa a 100.000 de spectatori, învingându-l pe celebrul Iribar. A jucat de 46 de ori în naţionala României pentru care a marcat de patru ori.
Blestemată fie acea transversală!
Atacant de clasă mondială, Zoltan Crişan a jucat 30 de meciuri în cupele europene, inclusiv în celebra dublă manşă cu Benfica, din semifinalele Cupei UEFA. Craiova bătuse în primul tur pe irlandezii de la Shamrock Rovers iar în el de-al doilea eliminase o trupă puternică, Fiorentina, condusă în teren de Antognogni. Nici cei de la Bordeaux n-au scăpat deşi aveau în componenţă şapte, opt jucători ce jucaseră în urmă cu câteva luni semifinala Cupei Mondiale cu RFG-ul la Espagna 1982 (Six, Bossis, Tigana, Giresse, Lacombe, Tresor, etc). Parcursul de excepţie al Universităţii a continuat. Celebrul Briegel şi Kaisersaluternul său conducea în manşa tur cu 3-0 după nici 30 de minute de joc! În partea a doua, oltenii au marcat de două ori. Crişan înscriind un gol secund după o preluare extraordinară. În retur, Craiova a bătut cu 1-0 (gol Negrilă) şi s-a calificat în semifinale. După 0-0 cu Benfica la Lisabona, Craiova lui Crişan i-a primit pe Stromberg şi Filipovici cu 50.000 de suflete în tribună şi cu un gol al lui Balaci dar şi cu uriaşă ratare a lui Cămătaru. Dar… lusitanii au egalat prin Filipovici. Oltenii au atacat apoi din toate părţile iar cea mai mare ocazie i-a aparţinut lui Zoli Crişan care, în finalul partidei, a nimerit transevrsala. S-a spus după meci că, bara transeversală era aşezată mai jos cu 10 centimetri decât e normal! “A fost o bară blestemată”, avea să povestească Zoltan Crişan.
Viaţa
Din nefericire, senzaţionala carieră a liui Zoltna Crişan n-a fost dublată pe măsură în viaţa de zi cu zi, în cea de familist sau în cariera de antrenor. După decembrie 1989 a plecat pentru câţiva ani în Italia, unde a evoluat ca jucător-antrenor la o echipă de amatori, iar în 1997 a fost antrenorul echipei de tineret a Universităţii. A urmat o lungă şi grea suferinţă, în care, foştii colegi de la Universitatea i-au sărit în ajutor dar era prea târziu. O formă gravă de TBC l-a răpus. S-a stins din viaţă la 14 octombrie 2003, lăsând în urmă o carieră la care majoritatea jucătorilor de acum nici nu îndrăznesc să viseze.
DECLARAŢII ZOLTAN CRIŞAN:
“Din nefericire, fratele meu, Ilie Balaci, nu se află în ţară, dar întotdeauna a fost un mare domn. Urma să mă operez la Bucureşti, pentru că aşa mi-a aranjat el. Din această cauză am fost în Capitală cu fiul meu, nu cum au speculat unii, pentru că aş vrea să-mi legitimez băiatul la Steaua. M-am întâlnit cu ginerele lui, Eugen Trică, care a fost lăsat de Ilie să mă ajute. Nu a putut atunci, pentru că a întâmpinat probleme cu banii, dar o va face acum. Cât priveste dorinţa mea de a-l duce pe fiul meu la Steaua, nu e nimic adevărat. Robert nici nu joacă fotbal, el vrea să facă o carieră în designul vestimentar”.
(2 ianuarie 2003)
“Universitatea de atunci, CRAIOVA MAXIMA, n-a fost doar o echipă de jucatori, ci o Familie de fotbalişti adevăraţi. Scrieţi cu F mare! Nu prieteni cu fotbaliştii. Noi, cei din acea echipă care a surprins atunci Europa fotbalistică, am jucat împreună mulţi ani, cinci-şase. Am devenit o familie unită nu numai în teren, ci, mai ales, în afara lui. Aici este problema. Astăzi, jucatorii se urcă fiecare în masină şi pleacă, unul în stânga, altul în dreapta. Noi? Ştiam din vestiar unde mergem să bem o bere. Stabileam locul numai din semne, unde să bem o halbă de bere, cu guler, asa repede, repede, repede…”
(23 ianuarie 2003)
“Parcă am spus cã Universitatea este un izvor nepreţuit care nu seacă niciodată. Nici nu pot să mă gândesc la retrogradare, pentru că nu avem cum să jucăm în Divizia B. Există o tradiţie si sunt sigur că nici un angajat al acestui club nu doreste răul simbolului numit "Stiinţa"
(20 aprilie 2003)
“Clubul Universitatea? Da, patronul Dinel Staicu mi-a alocat bani pentru medicamente, dar se pare ca si aceştia s-au terminat. Acum nici de la club nu mai primesc nimic. Dacă am rămas iarăşi singur cu această problemă? Eh, parcă numai în problema asta sînt singur!“
(19 iunie 2003)
