Aurelia Ursu este ultima strănepoată a poetului Imnului Naţional al României, Andrei Mureşanu. Anul acesta, în data de 1 Martie împlineşte 92 de ani.
I-am trecut pragul casei în urmă cu doar câteva zile şi am rămas impresionată de tot ce am văzut şi auzit.

Aurelia Ursu trăieşte la Bistriţa, în apropierea Pieţei Decebal, şi este singură de aproape doisprezece ani, de când i-a murit soţul. Singurul ei băiat s-a stabilit în Canada şi are la rândul său doi copii: un băiat în Toronto şi o fată căsătorită la Paris.
Autorităţile locale nu au prea dat atenţie ultimei strănepoate a celui care a scris „Deşteaptă-te române!”.  Doar preotul greco – catolic, în fiecare an, de Bobotează, le spune băieţilor care îl însoţesc, să amintească cu mândrie la orele de română şi istorie că au trecut pe la doamna Aurelia Ursu – stră-strănepoata marelui poet, Andrei Mureşanu.

„Tata bătrân al meu a dezvelit statuia poetului Andrei Mureşanu ”

Doamna Aurelia Ursu, Nuţi cum i se spune în familie şi în cercurile restrânse, s-a născut pe 1 martie 1918, în familia Cucu, fiind cea mai mică dintre copii, şi totodată ultima rămasă în viaţă. După ce s-a căsătorit a devenit doamna Ursu.
În urmă cu doisprezece ani, soţul ei a plecat din această lume şi a lăsat-o singură. Are doar un băiat care locuieşte în Canada şi care i-a oferit doamnei Aurelia doi nepoţi: un băiat şi o fată.
Anul acesta, de Mărţişor, Aurelia Ursu împlineşte 92 de ani. Are o memorie de fier, o carismă extrem de simpatică şi îşi aminteşte de vremurile de mult apuse pe care le povesteşte atât de simplu şi de simplu: „Din copilăria mea îmi amintesc foarte bine de bunicul meu, Ilie Mureşanu, tata bătrân, deoarece aşa îi spuneam noi. Tata bătrân şi cu mama bătrână, Veronica Mureşanu, stăteau pe strada Andrei Mureşanu, astăzi, Casă Memorială. Părinţii mei stăteau pe strada Năsăudului, foarte aproape de tata şi mama bătrână a mea. Îmi amintesc de bunicul, care a fost nepotul de frate a lui Andrei Mureşanu. Mama mea a fost singură la părinţi, s-a căsătorit şi a avut opt copii. Noi copiii mergeam zilnic la bunici şi îi ajutam. Eu în fiecare zi când veneam de la şcoală, mergeam pe la ei şi le duceam apă, deoarece apa era în stradă. Bunicul nostru vorbea despre Andrei Mureşanu, însă eu eram cea mai mică. Dar sora mai mare, ne spunea mereu că în acea casă a copilărit Andrei Mureşanu, care pe urmă a plecat la Braşov unde a avut un frate la care s-a mutat, şi apoi, acolo s-a îmbolnăvit şi a murit. Îmi aduc aminte că de fiecare dată de Crăciun, tata bătrân se îmbrăca Crăciun şi, cu un coş de nuiele, le aducea la băieţi cai de turtă, iar la fete, păpuşă de turtă, şi ne punea să spunem „Tatăl Nostru”. Bunicul meu a fost foarte credincios, a fost şi făt la biserică”, povesteşte doamna Aurelia.
Legat de Andrei Mureşanu, strănepoata lui îşi aminteşte de momentul dezvelirii statuii marelui poet. În acea perioadă, în fiecare an, de 1 Decembrie, bunicul Aureliei era întâmpinat de fanfara militară. „Îmi amintesc când eram prin clasa a III –a sau a IV – a de gimnaziu sau poate chiar mai mare, că după ce s-a construit statuia poetului Andrei Mureşanu, s-a mutat în Piaţa Unirii în faţa bisericii. La dezvelirea monumentului a fost invitată toată familia noastră, iar tata bătrân al meu a dezvelit statuia poetului Andrei Mureşanu. După câte ştiu, există poze la muzeul armatei din Bistriţa. În fiecare an, de 1 Decembrie, bunicului meu i se făcea serenadă de către muzica militară, serenadă pe care tata bătrân o primea cu multă satisfacţie… I se cântau cântece patriotice, „Deşteaptă-te române”, „Pe-al nostru steag e scris Unire”, „Hora unirii”, iar tata bătrân o primea cu un strigăt cât putea el de puternic: „Trăiască România Mare!”. Toată lumea aplauda şi în lumina luminilor de la torţe, oamenii strigau şi săreau de bucurie”, povesteşte cu nostalgie ultima strănepoată a poetului Imnului Naţional al României, Andrei Mureşanu.
După cum relatează Aurelia Ursu, când bunicii ei au ajuns la bătrâneţe şi nu au mai putut munci, aceştia s-au mutat la ei sora mai mare, Elena Pop, care i-a şi îngrijit pe bunici până la sfârşitul vieţii lor, fiind apoi înmormântaţi în cimitirul românesc, unde Liceul „Andrei Mureşanu” le-a făcut un mic monument. Din câte îşi aminteşte doamna Aurelia, în anul 1940 când s-a cedat partea de Nord a Ardealului, statuia lui Andrei Mureşanu a fost demontată de către primarul Cornel Mureşan, avocat de meserie, şi a fost dusă la Sibiu unde a fost reinstalată. În anul 1945/1946, statuia a fost readusă la Bistriţa şi aşezată tot în Piaţa Unirii, iar după război a fost instalată în Piaţa Centrală în faţa primăriei vechi, unde este şi astăzi.
După revoluţie, în Bistriţa s-a desfăşurat un simpozion la Casa Tineretului din strada Andrei Mureşanu în memoria poetului Andrei Mureşanu. „La simpozion au fost invitate nepoatele poetului: Elena Pop, Felicia Chiriac şi subsemnata, întrucât numai noi mai eram în viaţă. A participat lume multă din Bistriţa şi din judeţ. La acel simpozion s-a vorbit despre poetul Andrei Mureşanu, despre copilăria lui în casa bunicului meu, Ilie Mureşanu, care ştia de la fratele lui Ştefan Mureşanu, fratele poetului”, povesteşte Aurelia Ursu.

Casa memorială a fost ameninţată de demolare şi incendiu

Casa unde a copilărit marele poet Andrei Mureşanu a trecut de-a lungul timpului prin două evenimente care au pus în pericol existenţa ei şi transformarea în ceea ce este acum: Casă Memorială. Ultima strănepoată a poetului, Aurelia Ursu relatează incidentele prin care a trecut locuinţa bunicilor ei: ordinul de demolare a casei şi un incendiu. „Nu aş putea să ştiu sigur anul, cred că 1982 parcă… Atunci când se făceau demolările, casa bunicilor mei a fost trecută şi ea pe listă pentru că au vrut să demoleze toată strada, să facă acolo blocuri. Şi apoi a intervenit primul secretar şi nu au mai demolat-o. Sora mea care stătea acolo, s-a mutat şi i s-a dat locuinţă în altă parte. Chiar aici lângă mine a stat, pentru că aici a cerut ea să fie lângă mine… Şi din locuinţa aceea pe care au vrut să o demoleze s-a făcut Casa Memorială Andrei Mureşanu, aşa cum este ea şi astăzi”, spune doamna Aurelia.
Şi despre incendiu îşi aduce bine aminte, care nu a fost unul de amploare, fiind provocat de un copil, în joacă. „Era prin 1974 – 1976, cam aşa ceva. Sora mea era destul de învârstă când stătea acolo, şi cumnatul meu încă era bolnav. Băiatul lor era la Bucureşti, din câte îmi aduc aminte. Şi au trimis ei un copil din vecini să facă ceva cumpărături şi copilul când a venit s-a dus şi s-a jucat în curte. Şi băiatul a văzut ceva paie sau aşchii ce erau acolo pentru foc şi le-a aprins… a pus un cui să se roşească, să găurească cu el, cum se juca aşa. Şi atunci, focul s-a aprins şi s-a extins. Sora mea şi cumnatul erau înăuntru. Mai era şi o maşină acolo de la ceva cunoştinţe… Apoi a ars, dar nu casa propriu zisă, ci în spate, mai multe anexe. Dar s-a făcut renovarea, aşa cum a fost casa, nu s-a modificat nimic. Chiar şi obloanele s-au păstrat”, a povestit Aurelia Ursu.

Urmaşii lui Andrei Mureşanu, stabiliţi în Canada şi Franţa

Elena Pop, sora Aureliei Ursu, a murit în 1997. Soţul doamnei Aurelia a fost profesor de franceză şi anul acesta, în luna noiembrie se împlinesc doisprezece ani de când şi el s-a stins din viaţă. „Avea 85 de ani… şi de atunci eu sunt tot singură. Nu a suferit de vreo boală anume, a stat pe pat doar câteva zile şi în timpul acesta nu a mai putut mânca. Eu şi cu băiatul am stat şi ne-am uitat la el până când a fost la ultima suflare. Şi amândoi l-am îmbrăcat şi asta a fost (…). Băiatul meu este stabilit în Canada, în Toronto şi am fost şi eu acolo la el, cred că prin anul 2000, aşa ceva. De la băiatul meu am doi nepoţi, o fată şi un băiat. Nepoata este la Paris, căsătorită cu un francez, iar nepotul stă în Toronto are 34 de ani, şi nu s-a căsătorit încă. Fiul meu m-a chemat în Canada să mă duc acolo, dar mie nu îmi place, nu vreau să mă duc pentru că nu vreau să mor acolo. Fiecare cere să fie înmormântat la locul unde s-a născut. Cred că toţi la bătrâneţe au această dorinţă”, spune doamna Aurelia.
La vârsta de 83 de ani, Aurelia Ursu a fost la nunta nepoatei sale şi a vizitat cu această ocazie Parisul, moment care i-a rămas unic în minte şi simţiri, povestind cu mândrie tot ce a vizitat acolo.   

Doar preotul aminteşte în fiecare an de ultima strănepoată a lui Andrei Mureşanu

În bucătăria doamnei Aurelia Ursu, la căldură, cu un morman de amintiri, timpul se scurge extrem de repede. Am văzut un om mândru de statutul său şi extrem de optimist. Am întrebat-o printre altele, dacă titlul de strănepoată a poetului Andrei Mureşanu este recunoscut de cineva. Mi-a povestit cu tristeţe şi dezamăgire că nimeni nu îşi mai aminteşte de ea în afară de preotul greco – catolic (ea fiind de această religie), care îi trece pragul în fiecare an când vine „cu Crucea”. În rest, este o femeie simplă din Bistriţa. „Nu, nu ţine nimeni cont de faptul că sunt ultima strănepoată a poetului Andrei Mureşanu. Chiar dacă am mai mers la o instituţie şi am cerut ceva, şi am spus că sunt strănepoata lui Andrei Mureşanu, nu m-au băgat în seamă… nici primarul de mai demult, nici acesta din ziua de astăzi, nuuu… Pe baza titlului că sunt nepoata lui Andrei Mureşanu nimeni nu a dat nici o atenţie. Şi nici atunci când s-a mutat statuia poetului Andrei Mureşanu şi când s-a făcut sfinţirea statuii, nu am fost invitaţi. Nu ne-o prea băgat nimeni în seamă, acesta-i adevărul. Sincer, nici noi nu am insistat. Poate că ar fi binevenită o atenţie din partea autorităţilor, sigur că da, nu ar strica, însă altceva, nu am nici o preferinţă. Atâta doar, să fi recunoscut…”, mărturiseşte Aurelia Ursu.  

„Nu mă supăr bătrâneţe/Că te port pe umeri greu”

La aproape 92 de ani, Aurelia Ursu îşi doreşte să fie sănătoasă, viaţa fiind grea pentru la această vârstă când singurătatea o înconjoară. „În anul 1985 am fost operată la Bucureşti când am avut piatră la fiere. Apoi, m-a operat şi am scăpat. Acum, ce să îmi mai doresc? Decât sănătate şi să nu simt dureri sau să mă chinuiesc. Vreau să mă sting repede, dar să nu mă chinuiesc”, spune doamna Aurelia.
Am întrebat-o dacă a moştenit talentul lui Andrei Mureşanu, dacă a scris poezii şi a atras-o această artă. Mi-a mărturisit că scrie, de cele mai multe ori noaptea când nu poate dormi şi o macină gândurile bătrâneţii şi amintirile din tinereţe. „Eu am scris, dar mai puţin. Am avut un frate care a făcut Şcoala normală şi el a scris mai mult, însă nu avem nimic de la el. Nu ştiu dacă a şi publicat, deoarece când a murit el, eu aveam cam 6 – 7 ani. Eu mai scriu noaptea, aşa, când nu pot să dorm. Nu sunt cine ştie ce poezii, dar cum am simţit aşa am scris”, a mărturisit doamna Aurelia. La început s-a ferit să îmi arate poeziile, dar după insistenţe, a căutat prin dulap şi a scos un caiet bine îngrijit. Cu emoţie în glas a început să recite câteva versuri: „Toamnă când te vei sfârşi/ Numai eu voi simţi/ Pe nimeni nu o va durea/Căci i s-a uscat frunza. / Să fii bătrân, să simţi mereu/Că trebuie să intri-n iarnă/ Este foarte greu. / Cine ştie câte zile voi avea/ Şi dacă o să ajung să văd iarna”.
Apoi, a răscolit printre foi, s-a gândit ce s-a gândit şi a început să citească poezia „Bătrâneţe”, pe care scris-o într-una din nopţi, cu aceeaşi emoţie şi simţire: „Nu mă supăr bătrâneţe/ Că te port pe umeri greu/ Ce să fac, aşa e viaţa/ E acum rândul tău./ Dacă nu te-aş fi ajuns în tinereţe/ Aş fi fost distrusă./ Tinereţe ai plecat/ Şi bătrâneţii mai lăsat./ M-ai lăsat singură şi tristă/ Şi să plâng la-această vârstă./ În tristeţea mea/Eu nu te pot uita./Mă gândesc la tine/Cum ai stat alături de mine/ Singurătatea e şi mai grea/ Tu bătrâneţe te-ai alăturat la ea./ Norii s-au întunecat/ Şi singurătăţii s-au plecat./ Au intrat în odaia mea/ Şi-am dat mâna cu tristeţea./ Singurătate, dacă ai venit la mine?/ De ce mi-ai adus tristeţea, lacrimi şi suspine? / De ce nu mi-ai adus seninătate, bucurie şi să fiu mereu vioaie?/ Să nu stau ca în ploaie./ Ştiu, bătrâneţea te trage de mână/ Şi te lasă să fii tu pe mine stăpână./Acum când trebuie să plec în altă lume/ Voi amândouă îngrijiţi de mine/ Numai voi două mă veţi vedea/ Când mi se va sfârşi viaţa/ Singurătate, eu cu mine te voi lua/ Să nu mai mergi la altcineva/ Nimeni nu are nevoie de tine/ Să stai cum ai stat cu mine/ Vai ce bine-ar fi/ Dacă pământul te va-nghiţi/ Să pleci din lume/ Să nu te cunoască nimeni/ Moarte nu mă întreba/ Cât de lungă mi-a fost viaţa/ Eu încă nu aş vrea să vii la mine/ Nu am de rezolvat teme cu tine/ Dacă aş avea/ Nu cu tine le-aş rezolva/ Tu nu ştii nici să citeşti, nici să scrii/ Nu ştii nici vorbi/ Ştii numai să iei omul de mână/ Fără milă, să-l bagi în ţărână./ Aşa mută cum eşti/ Nu aş vrea la mine să te grăbeşti/ Mai uită de mine/ Eu nu vreau încă să mă duc cu tine”.
Oameni precum doamna Aurelia Ursu, ultima strănepoată a poetului Andrei Mureşanu, sunt greu de întâlnit. E păcat în toată această lume prinsă în tumultul problemelor de zi cu zi, astfel de persoane sunt, de cele mai multe ori, uitate şi ignorate.

Iulia STUPINEAN

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.