TOŢI OAMENII COMISARULUI VALDEMORT

Andrei Marga pare decis să-şi facă revenirea în forţă pe scena clujeană, dezamăgit mai mult decât aparent de epigonii săi şi de susţinerea de care se bucură în continuare Ioan-Aurel Pop, învingător la limită în faţa echipelor Marga la începutul primăverii lui 2012. Este astfel cazul să reamintim câteva din tenebrele mai puţin cunoscute ale edificiului pe care Marga încerca să-l construiască şi pe care – din păcate – l-a lăsat în destul de mare măsură în urma sa.

Este vorba despre Fundaţia pentru Cercetare a Universităţii Babeş-Bolyai (articulată mai ales în iarna anului 2009-2010), în jurul căreia, prin asociere directă şi indirectă pe plan clujean cu – spre exemplu – Filiala Cluj a Academiei Române sau Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, trebuia să se ridice Consorţiul Universitar Transcarpatica, cu piciorul sub Coloana Infinitului la Târgu Jiu şi cu Marga ca preşedinte (un consorţiu lansat în primăvara lui 2011). Fundaţia, ca şi Consorţiul, era generată de nevoia lui Marga de a supravieţui – fie şi în speranţa iluzorie a întăririi sale în Academia Română – după ce îndeplinea vârsta legală de pensionare şi de înmulţirea fondurilor europene (de tip POSDRU în special) şi de cercetare românească, aflate la îndemână şi adesea chiar sub controlul oamenilor legaţi de Marga.

Înainte de toate, să-i prezentăm pe membrii fondatori ai Fundaţiei pentru Cercetare a Universităţii Babeş-Bolyai (UBB). Ei erau tehnic meniţi să o conducă pe viaţă, tot aşa cum statutul Consorţiului Universitar Transcarpatica – care îi dădea preşedintelui Consorţiului puteri executive asupra rectorilor implicaţi – nu condiţiona autoritatea de vârsta de pensionare (totul era perfect legal în conformitate cu vidul legislativ menţinut în zone cheie de guvernele Emil Boc). Mini-fişele lor biografice sunt cu atât mai relevante cu cât – prin statut şi implicaţii – Fundaţia urma să controleze întreaga cercetare din universitate, să genereze un monopol local şi să dezvolte până şi filiale naţionale (în vreme funcţionarea Fundaţiei ar fi respectat „principiile” celebrului Centrul Lingua al UBB, unde un recent audit a dus la demisia Deliei Marga).

Şerban Agachi (ŞA). Chimist (inginerie). Cancelar, prorector şi preşedinte al Colegiului Academic al UBB. Irak-ul (ca expert ONU) era cea mai bună casă când se certa cu Andrei Marga (CV dixit). Multe din primele proiecte majore ale UBB au fost coordonate de ŞA. Timpul a trecut. ŞA a fost „promovat pe laterală”. Marga, Bocşan şi de asemenea persoanele aciuate pe lângă ŞA au ajuns să controleze banii. Fundaţia a început cu ŞA ca decor.

Nicolae Bocşan (NB). Istoric (modernist). Prorector, rector şi prorector al UBB. L-a slujit pe Andrei Marga şi s-a servit pe el. Vechi angajat şi al ei, NB dorit să intre în Academia Română încă înaintea lui AM. Dar a ratat. Încă mai speră totuşi. Alături de el rămân oamenii pe care i-a promovat când îşi iubea casa şi masa la fel de mult ca simbria de simplă slugă. Alături de AM şi Daniel David, avidul NB avea cel mai mult de câştigat prin Fundaţie.

Daniel David (DD). Psiholog (cognitiv). Preşedintele Consiliului Cercetării al UBB. Sprijinit de Daniel Funeriu, DD a ajuns vice-preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS) şi o reală concurenţă la Microsoft. Depăşit doar de ambiţie şi de competenţă, DD a vrut să fie rector. Pentru el vorbea condiţia sa de alternativă electorală a tinerelor structuri elitiste din UBB. A pierdut. Natura şi AM nu i-au dat ultima binecuvântare.

Rudolf Gräf (RG). Istoric (modernist). Prorector al liniei germane a UBB (din anul 2008). Decorat de Angela Merkel şi folosit de către AM. Adus de NB în UBB şi rămas acolo după NB. Ca şi competenţă, îi depăşeste pe cei mai mulţi din echipa Fundaţiei. Între „tineri” şi „bătrâni”, rămâne cu cea mai bună imagine. A fost neamţ şi român concomitent. Dubla calitate s-a repercutat totuşi şi asupra finanţărilor. Şi RG a pălit prea uşor între AM &co.

Andrei Marga (AM). Filosof (universal). Prorector, rector, preşedinte şi rector al UBB. Cunoscut mai mult prin rapoarte şi ambiţii decât prin ştiinţă. Abil şi precaut cu precădere în relaţie cu oamenii pe care-i desconsidera, a părut să deţină până prin toamna lui 2011 soluţia ideală a puterii: structuri şi bani. AM le-a îngemănat pe ambele: de la Târgu Jiu la Cluj şi la Cluj între Universitate şi Muzeu. În martie 2012, alegerile s-au întors împotriva sa.

Luminiţa Silaghi-Dumitrescu (LSD). (Hetero-) Chimistă. Fost prorector al UBB. Din 2012, Preşedinta Comisiei de Resurse Umane a Senatului. LSD şi RG au fost liderii valului de proiecte de după 2008. Dar situaţia prietenului ŞA s-a repetat şi în cazul ei. Au contat şi prorectorii Cristina Ciumaş şi Toader Nicoară, neincluşi în Fundaţie, fie deoarece erau executanţi (CC), fie datorită conflictelor cu NB (TN). LSD a fost marginalizată rapid.

Structura de rezistenţă a conducerii era formată din trei personaje, cele mai apropiate de instituţiile clujene „adosate” fundaţiei (NB şi AM) şi cele aflate în relaţii strânse cu puterea politică de la acea vreme şi având forţă de decizie asupra finanţărilor (DD). Cele două instituţii clujene „anexate” erau Filiala Cluj a Academiei Române şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei (MNIT). Prima a ajuns de la începutul lui 2010 sub preşedenţia lui Emil Burzo, binecunoscutul om de casă al lui Andrei Marga, venit la conducerea ei după o amplă campanie de denigrare a posibililor adversari ca fiind vânduţi RMGC-ului (Fundaţia nu a fost lansată până când venirea lui Emil Burzo la Filială nu a fost sigură).

Cea de a doua era disputată de Viorica Crişan, apropiată de NB din vremea studenţiei cu vocaţie „informativă”, şi de Ioan Piso, atras spre AM în numele crezului „comun” în cauza opoziţiei la proiectul Roşia Montana şi pe fondul conflictelor cu Ministerul Culturii în care Piso fusese implicat. Ajuns la mâna lui AM datorită vârstei de pensionare de care se apropia, Piso a fost manevrat de la bun început pentru a lăsa muzeul pe mâinile apropiaţilor lui NB, Viorica Crişan şi Alexandru Diaconescu, direct sau prin intermediari (de tip Carmen Ciongradi).

Astfel, marele acaparator de proprietăţi şi clădiri, AM a fost de acord – împotriva „naturii sale” şi a opoziţiei juristului universităţii, Nelu Marinel Lucaciu, care susţinea că poate câştiga toată clădirea pentru universitate (aşa cum a câştigat şi castelul de la Arcalia) – să forţeze un partaj al clădirii Muzeului între UBB şi MNIT. Partajul a avut loc chiar în ajunul (noii) destituiri(i) din anul 2009 a lui Ioan Piso ca director, (re)înlocuit rapid cu Viorica Crişan, care a şi demarat restaurarea frauduloasă în valorare de circa 1,800,000 Euro (suma plătită) a clădirii, o restaurare de care DNA-ul se va bucura destulă vreme. Această operaţiune derulată prin MNIT nu ar fi fost posibilă fără acordul asupra clădirii dintre UBB şi MNIT.

Prin Filiala Academiei se controlau amplele fonduri, naţionale şi europene, pe care aceasta le putea accesa şi susţine fără probleme prin statut şi structură. Prin MNIT drumul era deschis spre mari finanţări ministeriale şi private, cum ar fi cele pentru autostrăzi. Afacerile de tip Nokia-Jucu din 2006-2007 sau aparatura furată din UBB lui Ioan Piso după 2008-2009, cazuri prezentate deja de noi, erau „găinării” în comparaţie cu ceea ce urmărea triada din vârful Fundaţiei.

Totul părea să meargă spre victoria finală după ce Consorţiul a fost lansat, iar Emil Burzo, la nivel de Academie, şi DD, în planul finanţării cercetării, i-au şi asigurat în toamna lui 2011 intrarea lui AM în structurile Academiei, de început prin proiecte (acordate – graţie şi lui Alexander Baumgarten, apropiatul din CNCS al lui DD şi Ovidiu Ghitta – unui fidel de marcă, sau simplu servitor al lui AM, dovadă şi că nu a fost inclus în Fundaţie, numit Pompei Cocean, prorector la acea vreme şi candidat fără succes – şi el – la intrarea în Academie).

Iar când zvonurile despre Fundaţie s-au înmulţit, situaţia a fost rezolvată în cea mai bună manieră iliesciană, informaţia fiind sifonată către medii care nu se bucurau de credibilitate în universitate (atât în tabăra pro-Marga, cât şi în cea anti-Marga), chiar dacă datele lor erau adevărate. Totuşi ceva s-a întâmplat (după cum cu bunăvoinţă ne-a declarat un membru fondator al Fundaţiei).

Ambiţiile manifestate precum şi demonstraţiile de forţă făcute de DD în acea perioadă i-au fost fatale nu doar lui (DD nu a ajuns nici măcar în turul II al alegerilor pentru rector din 2012), ci şi – în mare măsură – Fundaţiei. Cum AM era concentrat pe alegerile de rector şi credea că situaţia sa este rezolvată prin Consorţiu, lui NB, temător – pe bună dreptate – că DD se va debarasa rapid de el, nu i-a fost foarte greu să o convingă pe apropiata sa, directoarea generală a universităţii, Viorica Bârsan, să nu mai ofere susţinerea materială necesară Fundaţiei (în paralel, Alexandru Diaconescu, pretexând că duşman fiind al lui Ioan Piso este şi duşmanul lui AM, a fost împins spre Ioan-Aurel Pop, cu tot grupul dubios de interese pe care îl reprezenta). Astăzi, după peste un deceniu nefast la conducerea administraţiei universităţii, dintre care mai bine de un an nociv după alegerile din 2012, Viorica Bârsan se bucură de liniştea oferită de soarele Franţei, altfel decât NB care trebuie să mulţumească cu poliglotele limite ale recunoaşterii internaţionale.

S-ar putea crede că Fundaţia a murit. Ar fi o mare greşeală. Anexele („flancurile”) ei sunt încă în viaţă. Filiala Cluj a Academiei Române este tot sub Emil Burzo, iar Viorica Crişan şi Carmen Ciongradi domnesc asupra MNIT-ului. Iar, aşa cum Gazeta a relatat deja de câteva luni, la nivelul universităţii caută să se înalţe în legătură directă fie mai ales cu Filiala, fie în special cu Muzeul, grupuri de interese precum cel reprezentat de Adrian Liviu Ivan, candidat „precoce” la rectorat, şi Lucian Kovács-Năstasă, strajnici prieteni ai lui Emil Burzo şi vajnici susţinători ai lui AM în „exilul său” de la Filiala Cluj şi Târgu Jiu, respectiv cel dat de Toader Nicoară şi Ovidiu Ghitta, partenerii de nădejde ai lui Alexandru Diaconescu, după cum s-a putut vedea de ceva vreme (dacă Diaconescu nu era „Victor” şi în actele oficiale CNSAS, Ghitta vroia să-l instaleze director al Muzeului, Carmen Ciongradi urmând să se retragă ca o distinsă doamnă).

Dornice de (re-) afirmare, asemenea grupuri, şi mai credincioase lui AM după ce au văzut că nu pot duce de nas cum şi ar dori toată actuala conducere a universităţii, au şansa lor de reuşită fie şi numai din două motive. Pe de o parte, ele evoluează între coordonatele „genetice” stabilite de informatori dovediţi precum Andrei Marga, Viorica Crişan sau Alexandru Diaconescu (alţii urmează foarte probabil). Pe de altă parte, dacă nu erau câţiva din interior mai atenţi, Ioan-Aurel Pop avea toate şansele să fie doar un simplu rector într-un consorţiu condus de onoratul preşedinte Andrei Marga (din Consorţiu, universitatea clujeană a reuşit să se desprindă doar în ceasul 12:30 după alegerile din anul 2012).

Situaţia pare gravă şi acum. Ceva ne face să credem însă că vântul bate deja în altă direcţie. Ieşirea nervoasă de luni a lui AM în presă arată că din ofensiva sa de toamnă riscă să se aleagă praful. Poate „Victor” şi afacerile dubioase din jurul său au lovit în încheietura cea mai slabă a edificiului megaloman margonic. Ironic este – ţinând cont şi de părerea eminamente proastă a lui AM despre istorici şi arheologi – că AM ar cam fi evitat „afacerea” din jurul MNIT-ului.

Fundatie