Săptămâna trecută am avut plăcerea şi onoarea să cunosc un om deosebit. Sincer, am aflat cu puţin timp în urmă că acea persoană există, trăieşte şi răzbeşte chiar aici, în oraşul meu. Vorbesc despre ultima strănepoată a poetului care scris imnul nostru naţional, „Deşteaptă-te române”. Da, ultima strănepoată a lui Andrei Mureşanu. Stă aproape de redacţia unde zi de zi vin şi scriu. Am scris şi de data aceasta, dar cu o emoţie deosebită, după ce i-am trecut pragul doamnei Aurelia Ursu, căci aşa o cheamă pe stră –strănepoata lui Andrei Mureşanu. Nu ştiu dacă are vreo legătură cu descendenţa ei, dar femeia aceasta are ceva deosebit în privire, în mişcarea corpului, în modul de exprimare. Este genul de om căruia poţi să-i asculţi ore în şir poveştile cu „A fost odată” şi nu te plictiseşti. Atât de frumos şi de simplu vorbeşte despre bunicul ei, nepotul lui Andrei Mureşanu. Atât de frumos relatează situaţii ce ţin de marele poet, de casa în care el a trăit, de statuia ce a fost ridicată în cinstea lui. Şi vă vine sau nu să credeţi, această femeie împlineşte 92 de ani, şi exact pe 1 Martie. Dată mai potrivită nici nu se putea.
Mi-a povestit doamna Aurelia de singurătatea ei, pentru că băiatul îi este plecat în Canada, iar soţul i s-a stins din viaţă acum aproape 12 ani. A recitat din poeziile pe care le scrie noaptea când nu poate dormi, aşa, cu lacrimi în ochi, ca un om aflat la bătrâneţe. După câteva ore petrecute în poeziei doamnei Aurelia şi a poetului Andrei Mureşanu, am ieşit uluită şi mişcată din acea casă ca şi cum aş fi descoperit un tezaur. Şi un tezaur era. A doua zi mi-am propus să fac un test. Am luat colegi la rând, oameni cu funcţii şi oameni simpli, şi i-am întrebat dacă ştiau ceva de existenţa acestei femei. Nimeni nu ştia nimic, nici chiar o persoană care lucrează în domeniul Culturii. Şi atunci m-am întrebat dacă se ştie pe la Primăria Bistriţa sau în vreo altă instituţie, pentru a i se acorda o oarecare atenţie. Eu ştiu, cetăţean de onoare sau ceva… Dar nu cred că se ştie. Şi dacă ar şti cineva, poate prea puţin le-ar păsa, când sunt proiecte, probleme şi alte chestiuni de rezolvat, mai urgente. Chiar doamna Aurelia îmi povestea că nu vrea nimic material decât recunoştinţă. Tristeţea ei am simţit-o legată de lucrurile simple, cum ar fi acela că nu a fost chemată la sfinţirea statuii poetului Andrei Mureşanu. Şi cum să fie chemată când nu se ştie de dânsa, când suntem prea orbi să vedem că mai există, poate chiar la câţiva paşi de noi, astfel de oameni pe care să îi cinstim şi să îi apreciem, atât timp cât mai sunt încă în viaţă?
Mi-a povestit doamna Aurelia de singurătatea ei, pentru că băiatul îi este plecat în Canada, iar soţul i s-a stins din viaţă acum aproape 12 ani. A recitat din poeziile pe care le scrie noaptea când nu poate dormi, aşa, cu lacrimi în ochi, ca un om aflat la bătrâneţe. După câteva ore petrecute în poeziei doamnei Aurelia şi a poetului Andrei Mureşanu, am ieşit uluită şi mişcată din acea casă ca şi cum aş fi descoperit un tezaur. Şi un tezaur era. A doua zi mi-am propus să fac un test. Am luat colegi la rând, oameni cu funcţii şi oameni simpli, şi i-am întrebat dacă ştiau ceva de existenţa acestei femei. Nimeni nu ştia nimic, nici chiar o persoană care lucrează în domeniul Culturii. Şi atunci m-am întrebat dacă se ştie pe la Primăria Bistriţa sau în vreo altă instituţie, pentru a i se acorda o oarecare atenţie. Eu ştiu, cetăţean de onoare sau ceva… Dar nu cred că se ştie. Şi dacă ar şti cineva, poate prea puţin le-ar păsa, când sunt proiecte, probleme şi alte chestiuni de rezolvat, mai urgente. Chiar doamna Aurelia îmi povestea că nu vrea nimic material decât recunoştinţă. Tristeţea ei am simţit-o legată de lucrurile simple, cum ar fi acela că nu a fost chemată la sfinţirea statuii poetului Andrei Mureşanu. Şi cum să fie chemată când nu se ştie de dânsa, când suntem prea orbi să vedem că mai există, poate chiar la câţiva paşi de noi, astfel de oameni pe care să îi cinstim şi să îi apreciem, atât timp cât mai sunt încă în viaţă?
Iulia STUPINEAN
