Revolutia din Autogara Bistrita

Pe 5 decembrie 1988, în Bistriţa a avut loc o revoltă, ocazie cu care au fost scandate lozinci împotriva regimului comunist de atunci, iar fotografiile lui Ceauşescu arse.
Evenimentul a fost bine ascuns de Securitatea de atunci din Bistriţa, dar şi de Miliţie şi totul a fost trecut sub tăcere.

Puţină lume îşi mai aduce aminte, sau dacă o face, evenimentul petrecut în după-amiaza zilei de 5 decembrie 1988, în Autogara Bistriţa este lăsat undeva la o parte, într-un ungher al memoriei, marginalizat pe nedrept. Atunci, în ajun de Moş Nicolae, mai multe mii de oameni, muncitori navetişti de pe platforma industrială a municipiului Bistriţa, au manifestat împotriva regimului comunist.
Realizând că mijloacele de transport în comun nu au combustibil pentru a-i duce în localităţile lor de domiciliu, într-o mişcare spontană care a luat pe nepregătite autorităţile timpului, muncitorii au manifestat pentru prima dată pe aceste meleaguri, împotriva lipsurilor şi neajunsurilor de tot felul, dar şi a sistemului în general, dând foc unor chioşcuri de ziare şi unor fotografii cu imaginea lui Ceauşescu.

Un fost şef al Securităţii a readus evenimentul în memorie

Pe nedrept sau poate din ignoranţă, evenimentul petrecut în ajun de Moş Nicolae, din iarna anului 1988, timp de 20 de ani a fost trecut sub tăcere. Ceea ce s-a petrecut în Autogara Bistriţa, în acel început de decembrie, se înscrie printre puţinele momente din istoria poporului român, în perioada comunistă, când oamenii constrânşi de lipsuri şi greutăţi, într-un gest spontan, au avut curajul să înfrunte sistemul. Ajung şi degetele de la o mână pentru a număra asemenea evenimente care au avut loc în România în perioada respectivă, revolta minerilor din Valea Jiului şi a muncitorilor de pe platforma industrială a Braşovului.
Sigur, evenimentul de la Bistriţa, a avut anumite particularităţi specifice, a durat câteva ore, dar în fond a fost o manifestare contra sistemului, o răbufnire a unor tensiuni acumulate în decursul mai multor ani, împotriva greutăţilor şi a lipsurilor de tot felul.
Pentru prima dată pe aceste meleaguri, martorii acelor evenimente au asistat la o manifestare de protest, în care s-au strigat cuvinte împotriva regimului, s-au dat foc la chioşcuri de ziare, la fotografii cu imaginile lui Ceauşescu.
Primul om care a scos din uitare acele întâmplări, paradoxal, nu a fost un om al condeiului, ci un fost ofiţer de securitate, care la data respectivă era în rezervă, scos din sistem pentru nişte culpe imaginare.
Colonelul (rz.) Ioan Mânzat, fostul şef al Securităţii judeţului Bistriţa-Năsăud, în conţinutul unei cărţii de memorii, intitulate „Ecouri din zigzagurile vieţii", pentru prima dată scoate din uitare şi anonimat acea întâmplare şi demonstrează că şi în judeţul Bistriţa-Năsăud au trăit şi trăiesc bărbaţi adevăraţi, iar mămăliga putea să explodeze, chiar în lipsa unui scenariu pregătit din timp.

Trei ore de aşteptare

În 5 decembrie 1988, la ora 15.00, schimbul 1 tocmai ieşise de pe platforma industrială a Bistriţei, unde lucrau peste 15.000 de persoane. O parte din această mare de oameni au urcat în trenurile gata de plecare din Gara Bistriţa, iar o altă parte a invadat autogara, pentru a lua autobuzele, către toate rutele din judeţ. Oamenii aşteptau să plece spre casele lor, după o zi de muncă istovitoare, bârgăuani cei mai mulţi, dar şi navetişti de pe Valea Şieului, a Someşului, de pe Câmpie, Beclean, Ilve etc. Aceştia îşi făcuseră cumpărăturile la magazinele din zonă, aprovizionate ca vai de lume, şi fiecare avea în plasă un mic cadou, pentru a-l pune în încălţările celor mici, la ajungerea acasă.
La început a fost linişte, deşi trecuse de ora stabilită pentru plecarea autobuzelor pe fiecare rută – 15.15, 15.30, 16.00. Oamenii au aşteptat răbdători ca autobuzele să-şi facă apariţia şi să plece odată acasă. Timpul de aşteptare s-a prelungit, iar oamenii înfriguraţi au început să-şi piardă răbdarea. Şi ca de fiecare dată, cum se întâmplă în asemenea situaţii, au început să apară tot felul de zvonuri. Relaţiile primite de la biroul de informaţii al autogării, mai mult îi dezinformau decât să-i lămurească asupra cauzelor întârzierii şi neplecării autobuzelor din staţie. Răbdarea oamenilor a avut o limită, deja se apropia de ora 17.00. Între timp, mai din cauza frigului din acea zi de început de decembrie, mai din cauza plictiselii, oamenii s-au mai cinstit cu o gură de băutură, fie direct din sticlele cumpărate de la „alimentarele" din zonă, fie de la bodegile şi birturile de care oraşul nu ducea lipsă, chiar şi în timpurile respective.

Primele huiduieli

În jurul orei 18.00, oamenii îşi pierduseră orice urmă de speranţă şi răbdare. Cei de la „informaţii" din autogară nu mai ştiau ce să le spună oamenilor care deveneau din secundă în secundă mai nervoşi. La început au fost doar câteva voci mai sonore care îşi exprimau nemulţumirea, dar corul acestora s-a extins, au început să se audă înjurături şi primele strigăte de „huo". Pe acest fond de înjurături, miliţienii aflaţi în zonă, agenţi de ordine sau sectorişti, au considerat că este mai bine să se facă nevăzuţi. Imediat la sediul judeţean al MI, simultan la Securitate şi Miliţie, au ajuns primele informaţii că situaţia din autogară este pe punctul de a da în clocot şi poate scăpa de sub control.
Între timp în autogară lucrurile au degenerat, în urma mişcărilor necontrolate ale mulţimii, au fost sparte primele geamuri, funcţionarii din autogară au încercat să se baricadeze şi să se ascundă în birouri, sau să fugă din clădire. Furia necontrolată a mulţimii dezlănţuite s-a revărsat asupra mijloacelor de transport aflate în staţie, apoi asupra celor două chioşcuri de ziare, unul aflat în apropierea gării şi unul din autogară. Geamurile acestora au zburat în ţăndări, iar ziarele şi revistele aflate pe standuri, toate cu fotografia lui Ceauşescu pe prima pagină au fost aruncate şi călcate în picioare. La un moment dat cineva a avut ideea să scapere un chibrit, iar în cele două chioşcuri au izbucnit focul şi fumul. Lumea s-a speriat, în autogară erau şi mulţi elevi navetişti, ieşiţi de la şcoală, aflaţi şi ei în aşteptarea unui autobuz care să îi ducă acasă, femei şi oameni în vârstă.

Nu era combustibil

Sub şocul evenimentelor, reacţia celor aflaţi la comanda Securităţii şi Miliţiei a fost una complet lipsită de logică, într-o primă fază. Imediat s-a stabilit că situaţia explozivă din autogară se datorează faptului că toate mijloacele de transport în comun nu mai aveau combustibil. S-a mai aflat că directorul întreprinderii de transport, ITA Bistriţa-Năsăud, un anume Crişan, plecase din localitate la rude în judeţul Cluj, iar sub presiunea economiilor care trebuiau făcute la sânge, omul nu calculase necesităţile de combustibil pentru autobuzele care trebuiau să-i ducă pe navetişti la casele lor.
Fără doar şi poate existau anumite planuri de măsuri, proceduri care reglementau cum să se acţioneze într-o atare situaţie.

„Să le dea partidul motorină!"

Securitatea judeţeană era condusă la momentul respectiv de col. Florian Bunta, un om dur, impulsiv. Acesta fără să se gândească prea mult, într-o primă etapă a ordonat măsuri dure de represiune prin forţă. Probabil că, dacă măsurile ordonate de acesta erau puse în aplicare, „Revoluţia" din Autogara Bistriţa se putea transforma într-un veritabil măcel. Şi cu alte urmări. Cine poate ştii? Ordinul de intervenţie a ajuns şi la Miliţia Judeţeană, fiind alarmat Biroul de Ordine Publică, al cărui şef era pe atunci, lt. maj. Gheorghe Tomşa. Acesta, în prezenţa şefului Miliţiei, col. Dumitru Pojar şi a altor ofiţeri cu funcţii de conducere, a avut o replică de bun simţ, care a rămas peste ani în memoria celor prezenţi: „Ce să fac eu acolo, să le dau motorină? Să le dea partidul!".
După liniştirea spiritelor, la câteva zile după eveniment, cineva nu a uitat aceste cuvinte spuse de Gheorghe Tomşa. Acesta a fost pus în discuţia organizaţiei de bază a PCR şi sancţionat cu amânarea înaintării la gradul următor pentru un an de zile.

În muşuroiul cu furnici

Între timp, a fost informat şi şeful Inspectoratului Judeţean, col. Gheorghe Muşuroaia, care a dat ordin ca în autogară să nu fie trimise niciun fel de forţe de intervenţie. Acesta s-a dus în birou şi s-a îmbrăcat în haine militare şi fără niciun fel de însoţitori, în afara şoferului de pe autoturismul de serviciu, s-a deplasat în Autogara Bistriţa. Dovedind o prezenţă de spirit şi calm remarcabile şi curaj în acelaşi timp, colonelul Muşuroaia a intrat în mijlocul mulţimii dezlănţuite. Deja flăcările mistuiau cele două chioşcuri de ziare, iar furia oamenilor ameninţa magazinele din zonă. Şeful Inspectoratului s-a urcat în picioare pe maşina de serviciu şi de pe acea tribună improvizată a ţinut oamenilor un mic discurs. Probabil din respect pentru haina militară sau a curajului acelui om, mulţimea s-a domolit puţin şi l-a ascultat. Prin câteva cuvinte simple, el a explicat oamenilor ce s-a întâmplat, că au fost probleme cu motorina, dar că a dat dispoziţii ca în cel mai scurt timp ca o cisternă încărcată cu preţiosul combustibil să vină în autogară să alimenteze autobuzele, pentru ca oamenii să poată ajunge la casele lor. Cum-necum, intervenţia col. Gheorghe Muşuroaia a liniştit spiritele, oamenii l-au ascultat şi au încetat vandalizarea zonei. La scurt timp, în autogară şi-a făcut apariţia o autocisternă, care a alimentat fiecare autobuz, sub directa supraveghere a colonelului Gheorghe Muşuroaia.
În jurul orei 19.30, autobuzele au început, rând pe rând, să părăsească autogara cu oamenii înghesuiţi ca sardelele, mulţumiţi totuşi că pot ajunge la casele lor. În urmă, a rămas autogara pustie, cu distrugerile provocate de oamenii dezlănţuiţi, geamuri şi uşi sparte, şi cele două chioşcuri de ziare distruse, încă fumegânde, cu fotografiile lui Ceauşescu pe jumătate arse şi călcate în picioare. Practic, întreaga operaţiune de potolire a oamenilor, de dezamorsare a unei situaţii care putea să scape de sub control, a fost făcută de o singură persoană, col. Gheorghe Muşuroaia. Ulterior, acesta a raportat primului secretar al Comitetului Judeţean al PCR, Nicolae Buşui, despre evenimentul petrecut şi despre soluţionarea lui. În aceeaşi noapte au fost luate măsuri de îndepărtare a oricăror urme ale revoltei oamenilor. S-au pus geamuri la autogară, cele două chioşcuri de ziare au fost reparate şi vopsite, iar a doua zi, în acestea se vindeau ziare oficiale ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat cu doar câteva ore înainte.

Acarii Păun

Se pare că una dintre persoanele care au avut de suferit de pe urma revoltei din autogară a fost locotenentul-major Gheorghe Tomşa, care a refuzat să execute un ordin, el fiind sancţionat pe linie de partid cu amânarea înaintării în grad. Şi asta doar pentru că a făcut acea observaţie de bun simţ, că nu are de unde le dea motorină oamenilor, ci partidul (PCR) trebuie să facă acest lucru.
O altă persoană sancţionată a fost un şef de serviciu sau un contabil de la ITA, un adevărat Acar Păun, care a fost găsit vinovat de lipsa motorinei. Ulterior, nici cei de la Securitate, din ordinul aceluiaşi col. Gheorghe Muşuroia, nu au întreprins alte măsuri specifice pentru identificarea unor lideri ai protestului spontan din autogară, lăsând deliberat ca totul să fie trecut sub tăcere şi în uitare.

Niet raportare

Informarea făcută eşaloanelor superioare a atenuat mult amploarea evenimentului, totul a fost prezentat ca fiind un scandal provocat de nişte beţivi, fără niciun fel de urmări. Nu s-a raportat nimic despre faptul că revolta din Autogara Bistriţa a avut pe alocuri şi accente împotriva regimului, că s-a strigat împotriva conducerii de partid şi de stat sau că fotografiile lui Ceauşescu au fost arse. Paradoxal, despre această formă de protest inedită, violentă în anumite momente ale derulării ei, nu a vorbit nici „Europa Liberă" şi nici alte posturi de radio, care acţionau din greu la subminarea regimului comunist din România.

Zaharia Cotoc