Pentru cei care nu-si mai amintesc, "Puterea si adevarul" este titlul unui film romanesc, in care regizorul a tratat, asa cum se putea trata in vremea respectiva, cred ca in anii de inceput ai regimului Ceausescu, problema relatiei dintre aparatul de partid si serviciile secrete, dintre un prim-secretar si un comandant ramas in functie din anii "obsedantului deceniu". In film, ca si in realitate, lucrurile nu mergeau prea bine, dar partidul nu avea voie sa greseasca, asa ca relatia dintre putere si adevar era cel putin tensionata. Tensiunile aveau drept rezultat ceea ce numim, in genere, pagube colaterele. Un termen inventat de toate sistemele pentru victimele civile din orice fel de razboi. Unii mergeau la puscarie, altii coborau cateva trepte in ierarhia de partid, dar puterea reusea sa mai duca inca o data de nas pe bietul adevar.
De fapt, puterea se contopea cu adevarul, il invaluia, il transforma in propriul adevar, unul numai al ei. Era sfarsitul dictonului "Omul este cel mai de pret capital" si aflarea unuia ceva mai nou, unul care facea vorbire de cautarea omului nou.
Alte vremuri, alte obiceiuri. Dupa Decembrie 1989, sigur daca asta va mai spune ceva, lucrurile s-au mai schimbat, dar relatia dintre putere si adevar a ramas neschimbata. Acum, sistemul a devenit mai sensibil, mai permisiv, asta pentru ca nu mai are controlul total al informatiei. Acum, sistemul este atacat din interior, deoarece este ultrasensibil la lipsa fondurilor, pentru ca, dupa construirea socialismului, am aflat cu o candida stupoare ca sistemul capitalist este dependent de bani, de infrastructura, de capital, nu neaparat de om.
In politica locala, faptul ca omul ar fi cel mai de pret capital este o chestiune care nu mai are nicio valoare. Ii cunosc pe toti politicienii autohtoni, fiind martorul urcusului si coborasului a unora dintre acestia, iar episodul Mihai Bumbu este inca unul care demonstreaza ca din dictonul “Omul cel mai de pret capital” a ramas doar capitalul. Sunt convins ca in timpul cat a fost (si este) vicepresedinte la CJ, Bumbu nu s-a ales cu foarte multe lucruri pozitive. Victima a propriei “ridicari” politice mult prea rapide, Bumbu nu a fost politician niciodata, ceea ce l-a pierdut prin jungla politicii bistritene, ca despre national nu putea fi vorba. Fara a putea fi oportunist in interiorul PNL, Mihai Bumbu s-a lipit acolo unde a simtit ca este puterea, a trecut de partea lui Liviu Rusu, incercand sa ajute pe unii primari. De ce doar pe unii, hm, doar el stie si Liviu Rusu, cel care a spus ca atata timp cat va fi el la sefia CJ, Bumbu nu fi schimbat din functia pe care o detine. Sunt curios cum va fi tinuta aceasta promisiune, din moment ce Bumbu a fost ales pe listele PNL pe functia de consilier judetean si desemnat pe fotoliul de vicepresedinte in urma unei intelegeri intre PSD si PNL. Niciunui partid nu-i mai pasa de un personaj care nu are “spate” si “proptele” politice. Cum se face acest lucru: serviind partidul asa cum cere liderul acestuia. Bumbu va mai conta atata timp cat va mai putea servi cu votul sau anumite interese. De ce? Pentru ca politicienii nu cred in lacrimi si in emotii. Ei cred in voturi si in influenta acestora : ai mony, love story, n-ai mony, I m sorry. Restul e politica. E puterea televizata si adevarul incendiat, nimic altceva.
Alin Cordos
