Pe agenda actualului Parlament al României, aşa după cum am arătat într-un material publicat anterior, există o iniţiativă legislativă aflată într-un stadiu destul de avansat, de ”revizuire” a privatizărilor, care are la bază prevederea constituţională potrivit căreia statul este obligat să protejeze interesele naţionale în activitatea economică şi a reparării prejudiciului creat de privatizările ilegale.
În situaţia unor privatizări ilegale, cum de altfel sau derulat aproape toate în judeţul Bistriţa-Năsăud, statul trebuie să fie repus în situaţia de dinaintea privatizării. În această eventualitate, un eventual cumpărător al acţiunilor care revin la stat se poate îndrepta împotriva celor care au beneficiat de pe urma privatizărilor sau restituirilor ilegale, pentru a-şi recupera prejudiciul.
Una din cele mai flagrante hoţii petrecute în judeţul Bistriţa-Năsăud a fost modul în care a dispărut averea UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România), respectiv Casa de Cultură a Sindicatelor din Piaţa M. Eminescu din Bistriţa. Având în vedere iniţiativa legislativă de reparare a prejudiciului creat de privatizările ilegale, pe cale de consecinţă, complexul din Piaţa M. Eminescu ar trebui să revină la situaţia iniţială, în proprietatea sindicatelor bistriţene.
Între timp a intervenit un nou eveniment, o adevărată lovitură de teatru, legat de fosta avere a UGSR. Printr-o decizie
definitivă a Tribunalului Ilfov din luna iulie 2016, UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România) are recunoscută activitatea din 1945 şi până în prezent, implicit din perioada comunistă.
Mai multe comentarii făcute pe baza acestei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, vorbesc de o victorie istorică, care recunoaşte continuitatea UGSR din 1945 şi până în 2016. UGSR-ul a dorit să-şi continue activitatea, dar a fost atacată în instanţă în 1990 de actualele confederaţii sindicale.
UGSR a fost înfiinţată printr-o hotărâre judecătoarească în 1945, dar documentul respectiv nu a fost reactualizat conform legislaţiei apărută după 1990. Demersul juridic prezent a fost generat de ideea de reorganizare a mişcării sindicale din România şi crearea unei organizaţii puternice care să reprezinte, cu adevărat, angajaţii români. Aceştia au nevoie de reprezentare în condiţiile în care încrederea în sindicate a cam dispărut.
Patrimoniul sindical al UGSR, inclusiv cel din judeţul Bistriţa-Năsăud, fost furat în baza unei semnături false. Valoarea acestui patrimoniu, reprezentat de case de cultură, hoteluri, baze de tratament, ştranduri etc., la nivelul întregii ţări avea o valoare de peste o jumătate de miliard de euro. Iar toată acestă avere imensă a fost pur şi simplu furată, un jaf la drumul mare, de nişte indivizi obscuri şi dubioşi, scoşi la suprafaţă de lovitura de stat din Decembrie 1989.
Faptul că toată această aşa-zisa privatizare a patrimoniului sindical a fost o CRIMĂ, o infracţiune gravă, rezultă dintr-o rezoluţie a DIRECŢIEI NAŢIONALE ANTICORUPŢIE (DNA), care arată că foştii şi actuali lideri sindicali care au furat patrimoniul sindical sau au fost complici la acest lucru, sunt URMĂRIŢI PENAL, pentru FRAUDE ADUSE PATRIMONIULUI. Acest lucru rezultă dintr-o rezoluţie a parchetului anticorupţie din 2011. Din păcate, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu acest mega-dosar penal şi care este cursul lui prezent. Probabil după o practică cunoscută, ancheta penală este ţinut la sertar, considerându-se că încă nu este oportună scoaterea lui pe piaţă.
Iniţiativa legislativă privind repararea prejudiciului creat prin privatizările ilegale, dar mai ales hotărârea definitivă a Tribunalului Ilfov de recunoaştere a activităţii UGSR din 1945 şi până în 2016, constituie argumente ca DNA să finalizeze ancheta prin care a fost devalizată şi furată averea UGSR, implicit a complexului din piaţa M. Eminescu din Bistriţa.
Un lucru este evident, averea UGSR-ului, printre care şi Casa de Cultură a Sindicatelor din Piaţa M. Eminescu, a fost înstrăinată sau mai bine spus furată, fără ca cineva să fie în mod legal proprietar. Tot prin acţiuni înafara legii au fost devalizate conturile UGSR deschise la BNR şi la CEC. În perioada aceea tulbure, începând cu 1990, o parte a activelor UGSR au fost gestionate de o entitate numită SIND ROMÂNIA.
”Perla Coroanei” averii sindicale din Bistriţa, fără îndoială, a fost Casa de Cultură a Sindicatelor din Piaţa Eminescu. Ce a reprezentat complexul respectiv pentru Bistriţa, rezultă extrem de clar din lucrarea ”Casa de Cultură a Sindicatelor”, scrisă de Augustin Pădurean şi Alexandru Câţcăuan. Potrivit acestei monografii, complexul respectiv trebuia să fie obiectivul central al unui adevărat palat cultural şi nu numai, pentru care s-au demolat 173 de case. Proiectul respectiv realizat de către arhitecţii Institutului de Proiectări Bistriţa, Emil Leferman, Nicolae Taşcă, Eugen Costache şi Ioan Gătej, cuprindea o sală de spectacole cu 826 de locuri, o scenă adaptabilă teatrului italian sau elisabetan, o sală modernă de balet, o sală de sport cu cateva sute de locuri, săli pentru diverse activităţi de club, pentru pictură şi sculptură, bibliotecă, cine-club, săli de expoziţii, un teatru şi un cinematograf în aer liber, o grădină suspendată pe o suprafaţă de 7000 mp, precum şi parcare subterană cu 1000 de locuri.
Sună impresionant? Nu ? Asta în condiţiile în care Bistriţa la ora actuală, un oraş cu o populaţie de circa 75.000 de locuitori, nu are o sală de spectacole, de concerte, care să aibă mai mult de 400 de locuri. Sala de spectacole din actualul Palat al Culturii sau a Centrului Cultural Dacia din Bistriţa, luate împreună, au mai puţine locuri decât cele preconizate în Casa de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa.
”Capul limpede”, maestrul de ceremonii, sau mai bine spus autorul furtului efectiv al Complexului Cultural din Piaţa Mihai Eminescu, a fost un obscur şi necunoscut subinginer mecanic din fosta Zonă Industrială a municipiului Bistriţa, Adolf Bloos, ajuns după evenimentele tulburi din Decembrie 1989 în fruntea celui mai important sindicat din judeţul Bistriţa-Năsăud, CNSLR-Frăţia. În timpuri normale, asemenea specimene, alături de altele scoase la lumină de lovitura de stat din Decembrie 1989, nu puteau să depăşească gardurile intreprinderilor unde au lucrat şi să hotărească destinele unor colectivităţi.
Iniţial, şefii acestui sindicat, un adevărat grup infracţional organizat, au avut sediul în casa de protocol din str. Al. Odobescu. Acestă locaţie a fost primul activ furat de către grupul infracţional condus de Bloos, printr-o aşa-zisă vânzare ilegală către SC Agraria SRL, sub pretextul că sindicatul avea nevoie de bani. De fapt aveau nevoie de bani Bloos şi câţiva acoliţi care au prins gustul vieţii pe picior mare. La timp scurt după mânăreala cu casa de protocol, Bloos s-a mutat în imobilul situat în Piaţa Mihai Eminescu pe care pusese ochii de mai mult timp. La momentul respectiv Casa de Cultură a Sindicatelor, aparţinând UGSR, era un imobil terminat pe jumătate. Practic din acest moment, în baza unui plan machiavelic, parcurs pas cu pas, începe marele jaf prin care această clădire care aparţinea de fapt bistriţenilor, este furată pe bucăţi de gaşca lui Bloos.
Pe data de 19 octombrie 1994 între CNSLR-Frăţia şi Consiliul Judeţean BN se încheie un protocol în urma căruia sindicatele vând, un bun care nu le aparţinea, în baza unei semnături false, Consiliului Judeţean BN, etajul doi şi trei contra sumei de 300 de milioane de lei.
O decizie a ÎCCJ, dată după 10 ani de procese purtate între CNSLR-Frăţia şi Cartel Alfa, prin 2004, arată că ”…Protocolul intervenit la 19 octombrie 1994 consemnează avizul reclamantei la instrăinarea cotei de 1/21 părţi din clădire, dar în rest este nul, el nefiind autorizat conform statutului amintit de nici un for superior, astfel nu poate fi invocat”.
Chestionat la momentul respectiv asupra acestei hotărâri judecătoreşti, Adolf Bloos a dat un răspuns menit să ascundă de fapt adevărul, invocând vremurile se plângea că a preluat un imobil pe care nimeni nu avea bani să-l termine. Eludând adevărul spunea că au trebuit să vândă etajul doi şi trei CJ BN, iar suma de 300 de milioane încaste, au fost folosite ”până la ultimul leuţ” pentru a face anumite lucrări interioare, dar şi pentru a închide construcţia. De fapt numai DNA-ul ar putea spune ce s-a făcut cu banii respectivi.Tot pentru a ascunde şi acoperi mega-excrocheria, Bloos mai arată că a fost obligat cumva să vândă pe bucăţi complexul din Piaţa Eminescu, deoarece el ar fi ofertat de nenumărate ori administraţiile care sau perindat pe la primăria Bistriţa pentru a prelua imobilul sau spaţii din acesta, dar nimeni nu sa arătat interesat de probleme. Adolf Bloos, public nu a putut explica unde sau dus banii încasaţi pe vânzarea spaţiilor din clădirea în cauză, pentru că în clădire nu a intrat ”nici un leuţ„, ca să-l parafrazăm pe acesta. Este sigur că sumele imense de banii nu au fost însuşite numai de Bloos şi de gaşca lui din Bistriţa, el ele au ajuns la Bucureşti, la diferiţi şefi ai CNSLR-Frăţia, indiferent cum sau numit ei, Mitrea, Tudoran sau Petcu. Bloos nu putea să vândă spaţiile respective dacă nu avea o aprobare scrisă de la şefii din Bucureşti.
Va urma
