Pasunistii autohtoni intr-o noua etapa

Printre revendicarile manifestantilor, indeosebi a celor de la Cluj, a fost si aceea de a se opri proiectul Rosia Montana. Nu le contest dreptul la opinie acestora, dar sunt consternat de inversunarea cu care isi promoveaza punctul lor de vedere. Ecologistii, eu le zic pasunisti, au de partea lor si un nume ilustru, pe academicianul Ionel Haiduc, presedintele Academiei Romane. Eu il stimez foarte mult nu numai pentru ca este un eminent om de stiinta, dar si pentru deosebitele calitati umane pe care le-am constatat personal. Cu toate acestea, argumentele expuse de domnia sa nu cred ca sunt la adapost de orice critica. Presedintele Academiei si-a sustinut opinia in mod civilizat, cu argumente, si nu cu invective.
Printre altele, ma deranjeaza caracterul mincinos al multora din afisele care impanzesc periodic zidurile cladirilor din orasul nostru. Mici ca dimensiuni, dar virulente in exprimare, cum le cade bine unor ecologisti dezinteresati, toate sunt in trei culori: verde, rosu si alb. Alaturarea celor trei culori s-a facut probabil din simpatie pentru Italia; nu vreau sa sugerez ca circul mediatic pe care-l intreprind cu atata insistenta isi are sponsori externi. Prima tara care ar putea fi banuita este cea care recent a ridicat taxa pe valoare adaugata la 27% si a starnit criticile unanime ale intregii lumi civilizate pentru legislatia promovata, fiind o problema pentru Uniunea Europeana. Mai afirm ca nu vreau sa starnesc sentimente ostile maghiarilor, care sunt in Ardeal de 1.000 de ani, dar este sigur ca exaltatii care tipa ca muscati de sarpe cand vorbesc de investitia aurifera, cunosc tot atat de bine progresul tehnologic de extragere a aurului, cam cat stiu ziaristii despre proiectul Legii Sanatatii – acum retras – de la canalele de televiziune care infloresc sub „dictatura sangeroasa” a lui Basescu.
Astfel, pe o fituica anti-Gold Corporation, din cele de care am vorbit mai inainte, se scria ca la Rosia Montana se va folosi de 12 ori mai multa cianura ca in orice stat al lumii; acesta este un neadevar flagrant, care nu mai trebuie demonstrat. Desigur, nu este putin lucru sa schimbi peisajul geografic in urma unei exploatari miniere si orice utilizare a cianurii este potential daunatoare, dar o dezbatere se poate face in mod serios, nu cu motivatii emotionale, eventual chiar hormonale.
Locuitorii din Muntii Apuseni nu au dupa ce bea apa si a nu lua in considerare posibilitatea de a le da de lucru, in conditiile in care se instituie maxime precautiuni pentru a se evita accidentele, mi se pare, totusi, de neinteles. Compania Gold Corporation promoveaza in mass-media, indeosebi la televiziune, o campanie publicistica pro-investitie, poate un pic patetica, dar care exprima adevaruri incontestabile. Turismul, „Festivalul Fanului”, si alte similare, masuri ce ar putea sa fie inlocuitori a exploatarii miniere, sunt basme de adormit copiii. Singura sansa de reabilitare economica este reindustrializarea zonei.
Capitalul strain poate sa fie inrobitor, daca nu se incadreaza in anumite exigente, dar cand nu ai bani pentru salarii si pensii decente, investitia din exterior este unica solutie sa aduci un pic de prosperitate sau, mai exact, viata decenta pentru oameni foarte necajiti, ce traiesc la limita subzistentei. Daca ar exista pe piata capital romanesc, nimeni nu l-ar refuza, dar din pacate acesta nu exista si, pana in prezent, marile investiti le poate face tot statul, care este foarte inghesuit la capitolul cheltuieli. Campania impotriva firmei canadiano-romane imi aduce aminte de lozinca „Nu ne vindem tara!”, pe care o tipau cu gura mare cei de la Intreprinderea de Masini Grele Bucuresti, care nu s-a vandut unor straini, dar nu cred ca a mai ramas mare lucru din aceasta. Pot sa dau un alt exemplu elocvent. Prin anii 1995-1996 s-a anuntat privatizarea Uzinei Semanatoarea din Bucuresti catre firma New Holland. Sindicalistii de acolo, animati de aceleasi sentimente patriotice ca cei ce sunt impotriva lui Gold Corporation, au facut taraboi, nu le-a convenit pretul si nici cum arata investitorul strain, care urgent s-a retras. Atunci nu era criza economica, iar pietele altor tari din Europa Rasariteana erau mai prietenoase decat cea a Romaniei fata de investitorii straini. Ulterior, fabrica s-a vandut mult mai ieftin unor capitalisti romani, unii din cei pe care C. T. Popescu ii numea miliardari de carton. Noii proprietari au vandut toate utilajele la fier vechi, (nu au fost trimisi in judecata pentru subminarea economiei nationale), au daramat halele si pe teren au construit blocuri. Lucru mare, dragostea de tara. Nici lozinca liberalilor de pe vremuri, „Prin noi insine”, sustinut, de altfel, de nume ilustre, nu a fost mai fericita. Dimpotriva: profesorul Murgescu demonstreaza impecabil acest adevar in ultima lui carte deoarece tara noastra, oarecum la periferia Europei, nu avea suficient capital intern disponibil pentru a se industrializa masiv. In aceste circumstante, cu taxe protectioniste pentru industria nationala, decalajul nostru fata de alte tari, cum ar fi Danemarca, in perioada interbelica, s-a marit si nu s-a micsorat.
Nu vreau sa fac multe divagatii istorice, dar cred ca dupa atata amar de timp, proiectul Gold Corporation ar trebui sa demareze. Chiar daca cei contra, vor lipi in continuare afise si se vor fotografia in fata monumentului lui Matia Corvinul, monument care este unul maiestuos, indiferent daca poarta sau nu placuta consemnand cuvintele domnului profesor Iorga.

19.01.2012
Adrian Man

P.S.: Istoricul Vasile Lechintan, in precedentul numar al Gazetei era foarte suparat ca ar fi posibil ca arhivele bisericilor catolice din tara noastra sa fie restituite catre cei de la care au fost insusite. Printre altele, domnul Lechintan afirma ca, in 1948, „comunitati intregi romanesti au parasit catolicismul”. Acesta este un neadevar, ca sa nu spun ca se incearca si o manipulare. In realitate, „comunitatile” nu au parasit Biserica Greco-Catolica, cultul lor a fost desfiintat, fiind obligati sa treaca la Biserica Majoritara. In 1700 credinciosi ortodocsi din Ardeal au supravietuit, iar din secolul XIX au avut si un centru episcopal la Sibiu. Cat priveste Biserica Ortodoxa Romana din Bucovina austriaca, aceasta a avut o situatie culturala si economica infloritoare. Ca atare, 1948 nu este egal cu 1700. Ma mira insa ca domnul Lechintan nu cere ca, deopotriva, ca si arhiva Sfantului Sinod sa fie depusa la Arhivele Nationale, chiar numai pentru ca acolo cercetatorii ar avea acces la ele. Banuiesc ca la Arhivele Nationale arhivele bisericii majoritare ar fi ocrotite cu aceeasi „sfintenie” cum sunt ingrijite celelalte documentatii. Ceea ce este mai important: in sfarsit s-ar desecretiza. „Demnitatea a milioane de romani este lezata” cand nu se face dreptate si se perpetueaza o situatie abuziva de care se face vinovat, in primul rand, vechiul regim, fata de care unii sunt atat de nostalgici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.