Pe vremea când era antrenor la Gloria Bistrița, Laurențiu Reghecampf știa să râdă și să spună glume. Era relaxat la antrenamente, jovial în discuțiile cu jurnaliștii și pertinent în dialogurile de la distanță, astfel că nimic nu anunța schimbarea sa de mai târziu.
Reghecampf de astăzi este un tip îngândurat, asemenea unui filozof care pregătește o lucrare de anvergură, în condițiile în care jocul Stelei se arată a fi unul simplist, conculzie la care au ajuns majoritatea specialiștilor din studiorile televiziunilor de profil. Mai mereu încruntat și gata să dea o replică acră pentru fiecare opinie mai puțin îngăduitoare la adresa echipei sale, Reghecampf pare o clonă nereușită a colegului său de club, Mihai Stoica, un hater autentic.
Aflat într-un permanent război fără cauză cu selecționerul echipei naționale a României, Christoph Daum, antrenorul Stelei lasă impresia unui om neliniștit, care își pierde cumpătul rapid, mai ales când i se pronunță în față numele neamțului. Mai mult, există la Reghecampf o aroganță excesivă, pe care tinde să și-o asume cu mândrie, convins că rezultatele avute pe banca Stelei, în special în primul mandat, îi legitimează acest comportament. Cu răspunsuri date din vârful buzelor, de parcă ar face un efort neplătit pentru a le vorbi celor din jurul său, Reghecampf se transformă pe zi ce trece într-un personaj mult prea antipatic pentru vârsta lui.
Să recunoaștem, însă, că datoria unui antrenor nu este aceea de a fi pe placul opiniei publice, însă fotbalul din ziua de azi a ajuns la o asemenea expunere încât imaginea pe care ți-o construiești zilnic te poate ajuta sau doborî mai rapid decât îți închipui. Cât timp a fost “Specialul”, lui Jose Mourinho i-a fost tolerată aroganța în numele performanțelor de excepție pe care le-a avut. La vârsta lui Reghecampf, portughezul avea trecute în cont Liga Campionilor, competiție care generează în continuare un interes uriaș inclusiv pe site-urile de pariuri sportive precum bet365, și Europa League, ambele câștigate cu FC Porto – trofee cu care putea să privească de sus Bătrânul Continent, pentru că nimeni nu putea să-i reproșeze nimic. Era prea bun ca să mai spui ceva de rău despre aroganța sa. Iată însă că după dezastrul recent de la Chelsea, aura lui Mourinho s-a evaporat atât de rapid, încât imaginea sa din presă ajunsese să fie la un moment dat aceea a unui loser autentic. Norocul său s-a numit Manchester United, echipă care l-a readus în centrul atenției, însă portughezul n-a mai venit de această dată cu aroganța caracteristică, ci cu dorința de a demonstra că rămâne printre cei mai buni. Mourinho a înțeles că trufia nu poate fi justificată decât prin performanțe de excepție, iar când vorbim despre astfel de performanțe nu luăm în calcul titlul în Liga 1. N-ar fi rău ca cineva să-l tragă de mânecă pe Reghecampf și să-i spună că lumea se află ceva mai sus decât o percepe el din postura de antrenor al Stelei. Este aceeași lume pe care o privea candid pe vremea când era la Bistrița.
