Povestea vieţii lui Ioan Abrudan, vedeta câştigătorilor vremelnici ai jocului piramidal “Caritas” – fără îndoială escrocheria numărul unu a secolului XX din România – aduce izbitor cu un film proletcultist sau cu o comedie bufă a lui Kusturica. În anii 1992 – 1993, când jocul era în vogă, Ioan Abrudan era poreclit “Baronul de Caritas”. Impenetrabil precum un sfinx, elegant, parfumat, pomădat, acesta lua taxiul de la Cluj Napoca, până la Braşov, la Hotel ARO, doar dintr-un moft: ca să-şi bea cafeaua la masa numărul 57 din restaurant, încrustată cu numele său şi oraşul în care locuia: Bistriţa.
“Agitator” la brigada artistică a Filaturii de lână pieptănată Bistriţa
Astăzi, după căderea lamentabilă a jocului el poate fi întâlnit, aproape neschimbat, într-o casă de ţară din comuna clujeană Mănăstireni. Povesteşte cu o plăcere nedisimulată – la birtul satului sau la pălincărie, oricui vrea să-l asculte evenimentele prin care a trecut, de la naşterea prin “forceps” a noului capitalism sălbatic din România, până la viaţa grea a românilor, de acum. Abrudan, parcă mai tras la faţă decât la ultima noastră întâlnire – care a avut loc în urmă cu vreo doi ani – ne aşteaptă pe strada principală din centrul comunei Mănăstireni, în apropierea CEC Bank, unde se află şi gospodăria lui. E îmbrăcat elegant, într-un sacou bleu-ciel şi pantaloni maron, de catifea, contrastând cu hainele localnicilor, îmbrăcaţi modest, ca pentru o zi de lucru. Şi-a păstrat aerul nobiliar şi histrionic, totodată din anii `80, perioada când frecventa Cenaclul “Tribuna” al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, unde-şi plimba nelipsita geantă de diplomat, simbolul incontestabil al prosperităţii individuale şi al apartenenţei la o anumită instituţie. Tatăl lui a fost crâşmarul satului, iar porecla lui, “Bufa” (n.n. – de la Bufet) s-a transmis şi fiului, fiind şi acesta prezent, mai tot timpul, la crâşma din sat sau la cazanul de pălincă. Este un fapt aproape incredibil că omul acesta, în perioada de glorie a “Caritas”-ului, figura primul pe lista marilor câştigători ai jocului, cu încasări de aproximativ 500 de milioane de lei, scoţând însă bani doar periodic asemeni unui “gambler” care stă la pândă, ca să prindă potul cel mare. Câştigase totuşi, între timp, bani îndeajuns de mulţi ca să-i lase pe toţi cei din jur cu gura căscată şi să-şi permită excentricităţi ce amintesc de filmele aceluiaşi Kusturica. Abrudan ne invită, cu un gest larg, pe “domeniul” său, pe care îl împarte cu mama lui, nonagenară şi din a cărui pensie trăieşte. Până în acest an, când va intra, efectiv, la pensie şi-şi va intra în drepturi, pentru cei 35 de ani de serviciu efectuaţi. Gospodăria lui e compusă din două case de locuit, cohe (n.n. – gospodărie de vară) şi o şură, fără animale, însă plină de lemne. Intrăm până la urmă în “casa” de la şosea. Acolo, pe o masă ne aşteaptă “documentaţia” adunată de Abrudan de-a lungul anilor, despre activitatea lui poetică şi artistică, precum şi cartea “Caritas – radiografia unui miracol”, editată în 1993, la Râmnicu Vâlcea, de cinci ziarişti – proprietari ai ziarului “Curierul de Vâlcea”. Însă, înainte de a ne vorbi de “Caritas”, gazda ne roagă să-i ascultăm şi povestea vieţii, pe care o consideră ieşită din comun. “Eu sunt un agitator înnăscut” – începe acesta, lăsându-ne mască. Apoi continuă: “În anul 1978 m-am căsătorit, la Bistriţa şi m-am mutat acolo în 1980, unde am avut trei copii. Acolo m-a prins şi perioada CARITAS-ului… Dar, ca să vorbesc de începuturi, la Cluj, încă din clasa a şaptea – a opta am început să public poezii, prin „Scânteia tineretului”, iar activitatea artistică am continuat-o şi la Bistriţa, unde i-am dedicat, în 1988 lui Ceauşescu, în ziarul local „Ecoul”, un poem de ziua lui. Aşa erau timpurile, iar eu munceam pe post de tehnician la Ţesătoria de mătase Bistriţa. Cât despre începuturile, ca şi coordonator de brigăzi artistice de agitaţie, acestea datează din 1981, la Filatura de lână pieptănată Bistriţa, (subl. noastră!) după care am continuat-o la Ţesătoria de mătase din acelaşi oraş. Până atunci absolvisem, la Cluj, Liceul „Nicolae Bălcescu”, secţia seral, perioadă în care muncisem la o firmă de transporturi din municipiu, cu destule succese literare”.
La Festivalul Naţional “Cântarea României”, pe post de Romeo
Omul e perseverent: doreşte să-mi prezinte, mai departe, activitatea lui artistică, înainte de a vorbi despre fenomenul “Caritas”. Scoate, triumfător, un decupaj din acelaşi ziar local “Ecoul”, din 1989, păstrat cu evlavie în ţiplă: “Aici am fost pomenit ca fruntaş în întrecerea socialistă, la atelierul mecanic”. Scoate un alt decupaj – din acelaşi ziar, datat 1987 – şi citeşte o cronică despre creaţia lui, scrisă de un obscur jurnalist al vremii: “La fel, poeziile tânărului poet Ioan Abrudan relevă disponibilităţi artistice, cu care dealtfel s-a remarcat cu ocazia debutului său în poezie.” Avem senzaţia că ne aflăm într-o piesă de Ionesco, sau, pur şi simplu, ne-am întors în timp, în plină “Epocă de aur”. Şi-mi pomeneşte apoi de locul II pe ţară obţinut la Festivalul “Cântarea României”, împreună cu brigada artistică de agitaţie a Ţesătoriei de mătase Bistriţa, pe care o instruia la acea vreme, locul I fiind câştigat de – începătorul pe atunci – Romică Ţociu, fără Palade, care se prezentase la finala de la Râmnicu Vâlcea cu bigada artistică a CFR-ului din Craiova. “Am fost mai buni decât trupa lui Ţociu, dar am ieşit pe locul doi, dintr-un singur motiv: Ţociu dusese juriului câteva lăzi cu sticle de vin, iar noi doar două trei sticle de palincă. Ca text, sunt sigur că nu m-a bătut, dar şeful juriului era un securist de la revista de umor “Urzica” şi le-a dat lor locul pe care-l meritam noi ”, remarcă el, întristat, ca şi cum incidentul ar fi avut loc ieri – şi nu în urmă cu aproape treizeci de ani. După care continuă: “În anul 1988 am participat la Casa de Cultură a Sindicatului Bistriţa, cu piesa “Romeo şi Julieta” – cu subsemnatul, pe post de Romeo şi cu colega, Monica, pe post de Julieta – după care am plecat cu piesa respectivă la Bucureşti, la faza finală a ediţiei a opta a “Cântării României”, unde am câştigat locul I. A fost un triumf pentru mine şi colegii mei”.
Perioada de glorie: cu taxiul până la Braşov şi înapoi…
Trece apoi, brusc – parcă amintindu-şi scopul venirii noastre – la perioada care ne interesa: cea ajocului de întrajutorare. Trage puternic aer în piept, după care îşi începe relatarea pe acest subiect: “CARITAS-ul a început la 2 noiembrie 1992, în Braşov. Eu am intrat în joc abia după un an, în iulie 1993, la Cluj, cu 5000 de lei depuşi în prima tranşă. N-am scos, mai multe ture, nimic – decât o singură dată ,120 de milioane. Într-un târziu m-am trezit că aveam aproape 500 de milioane de lei câştiguri de scos de la caseria firmei. 120 de milioane era o sumă uriaşă pe atunci, cu care îmi permiteam să trăiesc asemeni unui nabab. Şi trăiam, într-adevăr, iar porecla “Baronul de Caritas” dată mie de cei din jur, mi-a venit ca o mănuşă. Roiau oamenii după mine pentru bani, ceva de speriat”. Povesteşte apoi, pe îndelete, una dintre excentricităţile sale: “Când mi se năzărea, luam taxiul de la Cluj, până la Brsaşov, la Hotelul ARO. Acolo aveam un loc rezervat la masa numărul 57 din restaurant, pe care era inscripţionat, pe o tablă de alamă: Ioan Abrudan, Bistriţa. Dădusem telefon la un meşter din localitate, la ora 1 noaptea, să vină să şi să inscripţioneze, apoi să monteze tăbliţa. Când ajungeam acolo, lângă mine stăteau întotdeauna Şerbănică, şeful O.J.T. Braşov şi dl. Cucu şeful Hotelului ARO. Acesta din urmă, mai mult în picioare, în poziţie de drepţi. E normal, consumam, cheltuiam şi era la dispoziţia mea”. Povesteşte mai departe că îşi permitea aceste exuberanţe pentru că fusese declarat, în mod public, pe lista celor mai mari câştigători la “Caritas”. “Şi totuşi, deşi înconjurat de atâţia oameni, îmi plăcea mai mult singur sau alături de oameni cu spirit, oameni inteligenţi.Dar îmi plăcea să stau de vorbă şi cu oamenii de rând, de pe stradă. Îi ajutam şi, dacă nu le dădeam bani, le dădeam măcar un sfat bun”, adaugă Abrudan. Plus că tot atunci a năvălit şi presa peste el: “Când au văzut listele cu încasările şi cartea de la Vâlcea, în momentul ăsta a început colindul presei. A venit unul, a venit altul. Nu vă dau nimic, le ziceam, când era vorba de interviuri. Le-am spus că nu vorbesc. Apoi, au apărut nişte articole şi îmbârligături, plus nişte influenţe de la Bistriţa, pe care le simţeam pe pielea mea”… Dorim să ştim mai multe, dar Abrudan se închide în sine – în contrast cu deschiderea totală de până atunci – dându-ne de înţeles că e vorba de lupta dintre vechile şi noile “structuri” ale zonei.
Decăderea: bani irosiţi la un partid, divorţul şi puşcăria
Conchide totuşi că finalul jocului piramidal a venit mult mai rapid decât preconizase, astfel că i-au lipsit doar trei zile, în mai 1994, pentru ca să încaseze trei miliarde şi jumătate. Povesteşte acesta,încă tulburat: „În momentul când m-am dus să ridic suma respectivă, sediul era deja mutat undeva pe strada Fabricii de Zahăr, lângă calea ferată. Am tot aşteptat acolo şi până la urmă şi acesta s-a închis. Am rămas cu cearşafurile de chitanţe şi, de supărare, le-am distrus pe toate”. Dar lefter nu era, deocamdată. A rămas ceva mai târziu, după ce-şi irosise şansa de a deveni deputat de Bistriţa, pe listele Partidului Ţărănesc Român (aripa Ion Mihalache). „Am făcut totul de unul singur, pe banii mei: filială, pe strada Teilor, în calitate de vicepreşedinte. Apoi m-am prezentat la Bucureşti, la sediul central, de unde am revenit fără un ban. Le-am dat toţi banii mei, având promisiunea fermă că noul regim democratic îmi va înapoia investiţiile, din fondurile defunctului P.C.R. Acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată, noi fiind excluşi de la finanţare, spre deosebire de celelalte partide. Din banii mei am făcusem „agitaţie”, pentru convingerea publicului să vină în rândurile noastre, confecţionând pancarte, bennere, iar sediul filialei era întreţinut doar de către mine. Imediat după aceea am înfiinţat şi Uniunea Asociaţiei Meşteşugarilor din Bistriţa. O altă gaură neagră.” “Democraţia” i-a adus mai adus lui Abrudan, pe cap, în 1994 şi divorţul de Lia, soţia lui. A rămas cu apartamentul din Bistriţa şi cu trei copii pe cap, pe care i-a cresut singur, ca o mamă. Doi dintre cei trei copii ai săi – Cosmin, Dănuţ şi Corina – ajunşi la 32, 30 şi 28 de ani sunt plecaţi prin Europa: în Spania şi Franţa, doar Dănuţ trăieşte în România, la Bistriţa. Între timp, prin 1998, bolnav, Abrudan ajunge şi în puşcărie, la Spitalul Penitenciar Dej, pentru doi ani şi două luni. Motivul condamnării: „abuz în serviciu şi confirmare pe curse” (n.n. – întocmire de acte pentru curse fictive). Dar spiritul de „agitator” şi de luptător al lui Abrudan se manifestă din plin şi în penitenciar. Organizează programe artistice, scrie furibund, poezii „câte 6-7 pe noapte”. Aşa că era absolut firesc ca o reporteriţă de la un cotidian din Cluj să dea de el şi să-i ia un interviu, mai ales că defunctul CARITAS îl făcuse celebru. Şi-i publică şi o poezie, care sună aşa: “Iartă-mă de vrei Tu/Doamne,/ Să nu mai greşesc vreodat`/ Şi prin Sfânta rugăciune / Să mă curăţ de păcat”…
Agitator şi acasă, la festivalul de muzică electronică
Se întoarce acasă, la Mănăstireni, unde se angajează pe post de „personal auxiliar, pe Legea 67”, la Primărie, cu carte de muncă, unde lucrează între anii 2000 – 2004. Despre perioada respectivă, concluzionează fără ocolişuri, semn că plecarea din instituţie pare să fi fost cu scântei: „Nu mi-e ruşine nici cu P.C.R.-ul, nici cu democraţia. Dar să-şi vadă fiecare de lungul nasului. Le-am zis şi la ăştia de la Primărie, să-şi vadă de treabă şi să se încadreze în lege”. Totodată, vigilent fiind (la tot şi la toate) face şi pe pompierul voluntar, fiind desemnat în anul 2009, la concursul judeţean de pompieri voluntari, drept „cel mai vârstnic participant în cadrul concursurilor profesionale ale serviciilor voluntare pentru intervenţii de urgenţă”. Dar, recent, cu ocazia unui festival internaţional de muzică electronică, desfăşurat pe raza comunei în luna septembrie a anului 2014, „geniul” său agitatoric a fost redescoperit şi valorificat, la maximum, de către organizatori. „În comună, acum profită toţi de mine, după cum au profitat şi înainte, iar ultimul exemplu e Festivalul de Muzică electronică din 2014, unde am fost agitator, în faţa boxelor”. Nelămuriţi, îl rugăm să detalieze ideea. Se supune imediat, cu bucurie: „Eu eram agitator, pe lângă DJ şi pentru asta mi-au şi dat 3.500 de lei”. Deci, din nou, creator de atmosferă, ca pe vremuri când coordona brigăzile artistice de agitaţie ale Filaturii de lână pieptănată din Bistriţa. Încheie Abrudan, fulminant: „Ce să vă mai spun despre mine, în continuare… Văd viaţa cum am văzut-o până acum – cu speranţă, optimism şi-mi doresc doar sănătate, pentru că dacă ai sănătate, restul vine de la sine. Ştiu, e o viaţă foarte grea, foarte neplăcută, în special pentru tineri, dar fiecare om îşi caută locul – şi-l va găsi.”
Pasaj despre Ioan Abrudan, din cartea „CARITAS – Radiografia unui miracol”, Editura „Antim Ivireanul”, Râmnicu Vâlcea, 1993. Coordonator Gheorghe Smeoreanu, capitolul III a fost redactat de Ioan Barbu. Silviu Popescu şi Petre Tănăsoaica s-au ocupat de problemele tehnice, iar Petrinel Ştefănescu a încercat să fie spiritul critic şi de frondă(subl. noastră): Ce gândea ATUNCI Ioan Abrudan: „Domnule, CARITAS-ul şi alte societăţi uriaşe româneşti vor naşte patru categorii de cetăţeni: miliardarii, milionarii, pătura lucrătoare – era să spun muncitoare – şi oamenii extrem de săraci. Din cei extrem de săraci se va naşte o pătură absolut mizerabilă a cerşetorilor, cărora, într-o bună zi nimeni nu le va mai dărui nimic. Ori vor munci, ori vor muri!” (subl. noastră: extraordinar de lucidă observaţie, de parcă ar fi fost elaborată în laboratoarele unei anumite instituţii, de care Abrudan nu era străin!) Iar ce spun autorii cărţii, printre altele, despre Abrudan: “Pe atunci era proprietarul unui mic bar şi al unui butic în Bistriţa Năsăud. Tatăl a fost crâşmar, de la care a învăţat meseria de comerciant. Un om căruia îi merge mintea către tot felul de ustensile pe care vrea să le aibă. Va investi banii numai în acest fel”.
Ce gândeşte ACUM, în 2016, Ioan Abrudan despre jocul în care a intrat pe când se afla la Bistriţa, ca exponent “natural” al anumitor medii, adânc înrădăcinate în vechiul-noul sistem: “CARITAS-ul a fost un joc piramidal, copiat după HELP-ul din Germania, pentru ajutorarea tuturor oamenilor, dar nu pentru beneficii, ci pentru investiţii. Deci niciodată un joc de ajutorare nu va merge până la capăt fără a investi şi a înmulţi banii, astfel. Exact cum a zis Stoica: te ajut acum, te ajut să-ţi investeşti, dar nu mai profita după mine. De aici încolo te descurci cum poţi! Nu îmi pare rău că am fost unul dintre milionarii jocului, pentru că nici n-am pierdut şi nici n-am câştigat. Au fost câştiguri de moment ”.
Sorin Grecu
