Se pare că Legea lustraţiei va fi, până la urmă, adoptată. Nu ştiu dacă trebuie să ne bucurăm prea mult. A fost solicitată în 1990, prin Proclamaţia de la Timişoara. Atunci, cu siguranţă, ar fi avut o certă utilitate. Acum, după 20 de ani, este mai mult o victorie morală. În realitate, se vor lustra stafii şi moroi, cum spunea Grigore Cartianu, de la Adevărul. De fapt, unul din iniţiatorii proiectului de lege a fost doamna Mona Muscă, care era, un pic, informatoare. Din acest motiv s-a retras din viaţa politică, şi bine a făcut.
Mai este un aspect relevant: şi anticomunismul poate să aibă un chip bolşevic, cum spunea Adam Michnick, cu prilejul deplasării recente la Cluj. De aceea, nu orice anticomunist este, prin definiţie, şi un om bun. Şi extrema dreaptă a adus multe nenorociri în frământata istorie a secolului XX. Desigur, se pot face statistici şi se poate demonstra în cifre de necontestat că au pierit mai multe fiinţe umane în Gulag, decât în Holocaust. Aceasta şi din cauză că regimul comunist a durat mai mult decât cel nazist-fascist. Orice om ucis pentru motive de convingere sau de apartenenţă naţională sau de clasă reprezintă o crimă.
Citesc „Memoriile unui om singur” de Adrian Marino, nefericit, cum îl caracterizează Nicolae Manolescu. Multe din aprecierile acestuia, repetate până la saţietate, sunt cel puţin discutabile. Are perfectă dreptate, însă, atunci când spune că drumul României este cel preconizat de paşoptişti, încă acum mai bine de 150 de ani, respectiv calea democraţiei liberale. Orice deviere de la acest traseu politic şi moral duce la excese şi involuţie. (Nu sunt deloc de acord cu Marino, când manifestă o adevărată idiosincrazie faţă de ţărănime. Dacă nu era Satul şi Biserica, nu am avea identitate naţională.)
Dar, să revenim la Legea lustraţiei. Cât timp se va exprima printr-un act normativ coerent, neafectat de dorinţa răzbunării, este, totuşi, de dorit şi acceptat, oricâte reacţii isterice a determinat Proiectul, gen Ion Iliescu.
Desigur, mai este şi Curtea Constituţională care, în componenţa actuală, este imprevizibilă. Parlamentul României ar trebui să ia în considerare şi practica jurisdicţională a Curţii Europene de la Strasbourg. Prin mai multe decizii CEDO s-a criticat atât legislaţia lustraţiei din Republica Cehă, cât şi cea din ţările Baltice, pentru unele aspecte excesive. Calea de mijloc, cea a echilibrului şi nu a resentimentelor, este cea care ar trebui să călăuzească orice elaborare normativă, în această direcţie. Faptul că suntem, în continuare, în blestemata criză economică, că ne aşteaptă majorări de impozite, şomeri mai mulţi şi explozia preţurilor, nu trebuie să ne împiedice să ne delimităm de trecut. Este esenţial ce punem în locul lui. Democraţia şi economia de piaţă socială sunt singurele soluţii, chiar dacă imperfecte, aşa cum suntem fiecare dintre noi. Şi, ca să revin la politologul polonez despre care am amintit mai înainte: numai dictaturile pot fi „perfecte”, democraţiile nu, dar au şanse să fie ameliorate.
Adrian Man
6 mai 2010
