Un pacient cu cancer din Cluj a fost abandonat de sistemul de justiție și de autorități, după ce Curtea de Apel Cluj i-a respins cererea de a primi un tratament vital în regim compensat. Mircea Câmpian, diagnosticat cu adenocarcinom rectosigmoidian, a ajuns victima unui stat care, în loc să protejeze dreptul fundamental la viață, se ascunde în spatele birocrației.
Cazul său nu este un accident izolat, ci un simptom al unui sistem bolnav, în care drepturile pacienților sunt ignorate de judecători ce preferă să interpreteze legile în mod rigid, fără să țină cont de realitatea dramatică a celor aflați în suferință. În timp ce instanța din Alba Iulia a decis într-un caz similar că pacientul trebuie să primească tratamentul necesar, judecătorii clujeni au ales să-l condamne pe Mircea Câmpian la moarte lentă, sub pretextul unor detalii tehnice absurde.
Birocrația ucide, justiția asistă impasibilă
Medicii oncologi i-au recomandat pacientului tratamentul cu Regorafenib (Stivarga), un medicament aprobat în Uniunea Europeană și utilizat în numeroase țări pentru tratarea cancerului colorectal metastatic. Problema? Statul român l-a inclus în lista medicamentelor evaluate pentru compensare, dar fără a lua vreo decizie clară, blocând astfel accesul pacienților la tratament.
Pentru că Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) au amânat nejustificat introducerea acestui medicament în lista compensatelor, pacientul a fost nevoit să se adreseze instanței. A cerut o ordonanță președințială, care să-i permită accesul la tratament până la soluționarea definitivă a procesului de fond. Un demers logic, justificat, și mai ales urgent, având în vedere că pentru un bolnav de cancer fiecare zi contează.
Dar ce au decis judecătorii Curții de Apel Cluj? Că pacientul nu are „aparență de drept” și că medicamentul a fost evaluat pentru „neoplasm colorectal metastatic”, nu pentru „adenocarcinom rectosigmoidian”. În loc să vadă realitatea, s-au agățat de diferențe terminologice minore, ca și cum acestea ar justifica refuzul unui tratament vital. Practic, au decis că viața lui Mircea Câmpian poate fi sacrificată pe altarul birocrației.
România, țara unde sistemul e mai letal decât boala
Cazul „Panaitescu vs. România” reprezintă un exemplu elocvent al eșecului autorităților române de a asigura dreptul la viață prin furnizarea de îngrijiri medicale adecvate. Ștefan Panaitescu, diagnosticat cu cancer în 2005, a întâmpinat dificultăți majore în obținerea medicamentelor necesare tratamentului său. Deși instanțele române au recunoscut dreptul său la medicamente gratuite, autoritățile au întârziat nejustificat furnizarea acestora, contribuind la agravarea stării sale de sănătate și, în final, la decesul său în 2006.
În 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat că România a încălcat articolul 2 din Convenție, care garantează dreptul la viață, subliniind că autoritățile nu au luat măsurile necesare pentru a proteja viața reclamantului. CEDO a subliniat că statele nu pot invoca lipsa fondurilor pentru a justifica neîndeplinirea obligațiilor de a proteja viața cetățenilor lor.
Acest caz evidențiază importanța asigurării accesului efectiv la tratamente medicale esențiale și responsabilitatea statului de a implementa prompt deciziile judiciare care recunosc astfel de drepturi.
Precedentul CEDO ignorat cu bună știință
În motivarea deciziei, judecătorii clujeni fac referire la cazul Panaitescu vs. România, însă aleg să îl folosească într-un mod convenabil pentru a justifica refuzul cererii. În realitate, CEDO a condamnat România exact pentru situații de acest tip – pentru că statul a refuzat să acorde acces la tratamente esențiale și nu a respectat dreptul la viață al pacienților.
Dacă ar fi urmat cu adevărat principiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța clujeană ar fi admis cererea lui Mircea Câmpian și ar fi impus Ministerului Sănătății să asigure tratamentul până la finalizarea procesului. Dar, în schimb, a ales să interpreteze cazul Panaitescu ca pe o situație excepțională, refuzând să îl aplice în mod real în speța actuală.
Poziția clinicii la care pacientul ar fi trebuit să fie tratat
Reprezentanții Medisprof consideră că această hotărâre este un afront la dreptul fundamental la viață și sănătate, solicitând autorităților române să remedieze urgent blocajele sistemului și să asigure accesul echitabil la tratamente oncologice pentru toți pacienții.
„Ceea ce vreau să subliniez este că ne confruntăm mai degrabă cu o problemă de sistem, care se poate repeta și în cazul altor pacienți. Deși România este stat membru al Uniunii Europene, nu am adoptat ghidurile europene ale Societății Europene de Oncologie Medicală. Dacă aceste ghiduri ar fi fost implementate, tratamentul ar fi fost automat decontat.
În prezent, este aproape imposibil să stai de vorbă cu reprezentanții caselor de asigurări atunci când vine vorba despre probleme medicale de acest tip. Din păcate, aceasta este o chestiune de politică națională, iar autoritățile evită adoptarea acestor norme din motive evidente.
Sigur că, în acest context, nu știu cum va reuși acest pacient să urmeze tratamentul, având în vedere că este ultima lui șansă. Mai mult, ceea ce se regăsește în sentința judecătorească reflectă clar faptul că judecătorul nu a consultat niciun specialist din domeniul oncologic înainte de a lua o decizie„, a declarat Dr. Adrian A. Udrea, Clinica Medisprof, pentru Gazeta de Cluj/Bistrița.
O loterie cinică! Unde ești judecat, acolo îți este scris destinul
Dacă sistemul de sănătate este prăbușit, iar pacienții sunt nevoiți să lupte în instanță pentru medicamente, justiția ar trebui să fie ultima speranță. Dar în România, viața ta depinde de locul într-un care ești judecat. La Cluj, judecătorii te lasă să mori. La Alba Iulia, îți dau o șansă. Această loterie a vieții și a morții nu ar trebui să existe. Dar într-un stat corupt și indiferent, unde legile sunt aplicate după bunul plac al unor magistrați, normalitatea este o iluzie.
