Cernauti, al treilea oras ca numar de locuitori din Romania interbelica, a devenit astazi, o insula in care romanii se straduiesc sa-si pastreze limba, cultura si obiceiurile * Orasul pastreaza putine „urme” romanesti, multe dintre statui si nume de strazi romanesti fiind „ucrainizate” * Mai mult, in regiunea cu acelasi nume, in 20 de localitati nu se preda limba romana, nici macar facultativ * In ciuda numeroaselor solicitari, nu s-a reusit deschiderea unei Universitati romanesti la Cernauti * GAZETA de Maramures va invita la o plimbare imaginara printr-un oras in care istoria are miros de rana sau de resemnare.
250 de kilometri de slalom printre gropi si masini de politie, peste 7 decenii de istorie si niste litere, pentru noi imposibil de citit, despart Romania de un oras al carui nume suna aspru, ca si istoria devenita pentru unii rana, pentru altii resemnare. Cernauti este o provincie si un oras atipic. Austriac ca si infrastructura, romanesc ca istorie, ucrainean ca apartenenta si mixt ca si limba. „Mica Viena” a Ucrainei de astazi a fost „smulsa” Romaniei dupa invadarea Bucovinei de Nord de catre trupele Sovietice. Dupa o deportare masiva si un proces asiduu de ucrainizare, prin Codrii Cosminului, daca intrebi de Stefan cel Mare, ti se raspunde intr-o amestecatura ruso-ucraineana si se ridica din umeri, iar Alexandru cel Bun, cel care a emis actul privind prima atestare documentara a asezarii, a devenit pentru localnici Olexandr Dobryi. Al treilea oras al Romaniei Interbelice, dupa Bucuresti si Chisinau, are astazi putine „urme” de romanism, desi cei aproape 20% de etnici romani din zona lupta pentru pastrarea limbii si identitatii nationale. Stradutele vechi, pavate, ce despart cladirile cu arhitectura impozanta, despre care se spune ca au fost varuite intr-o singura noapte, inainte de intalnirea presedintelui Constantinescu cu omologul sau ucrainean, in 1995, nu prea au placute romanesti. Iar oamenii grabiti, de pe stradute, desi inteleg limba romana, raspund in rusa sau ucraineana. In recensaminte, romanii sunt impartiti in „vorbitori de limba romana” si „vorbitori de limba ucraineana”, desi diferenta o face doar casuta bifata intr-un formular.
Oricum, si tara-mama ii priveste tot in doua feluri diferite. Cu nepasare sau durere. Oficial, ei sunt niste straini. Puhoiul de oameni adunati in fata unei cladiri frumoase, pe care scrie Consulatul Romaniei, demonstreaza acest lucru. Au nevoie de vize pentru a ajunge „acasa”. Si, oricum, rostesc acest nume mai mult in soapta.
Orasul pastreaza insa dovada unei istorii facute cu bisturiul si greu de rostit astazi. Statuia lui Eminescu, monumentul Eroilor, a lui Aron Pumnul, bisericile romanesti. Catedrala Mitropolitana. O cladire impozanta, aflata in inima orasului, din „fruntea careia lipseste steaua de aur”. Pe lacasul de cult, era trecut un text biblic romanesc, insa scris cu litere chirilice. Din aur. Scrisul a fost coborat si literele au disparut. Oficial, pentru ca „aurul” sa nu fie vanat de cineva. Dupa sute de ani in care a stat pe lacasul de cult, cineva putea „vana” inscrisul.
Monumentul Unirii, inaugurat in 1924 la Cernauti, in prezenta familiei regale, a disparut de mult din Piata Centrala, iar in locul sau se ridica astazi statuia lui Taras Sevcenko, poetul national al Ucrainei. Au ramas insa scoala romaneasca, consulatul, cateva strazi, statui si o sala. Sala de marmura a fostei Resedinte Mitropolitane, unde, la 28 noiembrie 1918, Bucovina se unea cu Romania. In schimb, din datele noastre, pana nici mortii nu mai au liniste. Vechile monumente funerare romanesti sunt scoase si inlocuite cu altele ucrainene.
Oficial, potrivit ultimului recensamant din 2001, regiunea are un numar de 114.555 persoane sau 12,5% din populatia regiunii, fata de 114,2 mii in anul 1989 (sau 10,7% din populatia regiunii) precum si 67.225 de persoane care s-au declarat moldoveni (58.519 in 1989). Numai ca, in multe localitati, chiar daca populatia romaneasca are un procent important, nu exista nici scoala, nici biserica in limba romana. Numarul localitatilor in care, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, s-au desfiintat scolile romanesti, „bate” spre 20. Iar aici, doar batranii mai stiu sa scrie si sa citeasca romaneste. Tinerii doar vorbesc, asa cum i-au invatat acasa strabunii, din dorinta si datoria de a-si pastra limba si Neamul peste veacuri. Problema este ca, pentru ca tinerii sa fie bine instruiti, atat in limba romana, cat si in limba ucraineana, e nevoie de profesori buni. Ori, in ciuda numeroaselor memorii transmise, inca nu s-a reusit infiintarea unei Universitati in limba romana la Cernauti, in care sa fie pregatite cadrele didatice. In schimb, ungurii au reusit sa infiinteze o astfel de unitate de invatamant superior, la Ujgorod. Mai mult, fata de anii de invatamant trecuti, numarul scolilor romanesti scade. In ultima vreme, au disparut doua scoli romanesti din zona, de la Corovia si Ceagor. In total, in regiune sunt sub 80 de scoli. Iar, potrivit statisticilor, in regiune functionau la inceputul puterii sovietice 114 scoli cu predare in limba romana, iar dupa cel de-al doilea razboi mondial, 124.
In schimb, comunitatea romaneasca din Ucraina a inceput sa se constituie in ONG-uri. La vreo 20 de kilometri de Cernauti, dupa ce treci de Codrii Cosminului, ajungi intr-o localitate cu nume ciudat: Hliboca. Aici, la etajul unei cladiri centrale, printr-o scara exterioara ajungi la sediul Centrului Bucovinean Independent de Cercetari Actuale, un spatiu mic, dar folosit eficient si impartit intr-o biblioteca, un birou si o sala de conferinte. Este unul dintre locurile in care tine audiente singurul deputat roman din Rada Suprema, Ion Popescu. Acum, deputatul e plecat la Strasbourg, iar seful sau de cabinet si secretarul executiv al Uniunii Interregionale Comunitatea Romaneasca din Ucraina tocmai raspunde la telefon si ne spune in soapta ca e „domnul Ion”. Dupa un „ma bucur mult”, Aurica Bojescu ne anunta vestea cea mare: Ion Popescu a fost reales vicepresedinte al Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei. Dupa un moment de bucurie, Bojescu si Petru Posteuca, deputat in Consiliul raional Hliboca, ne prezinta o carte voluminoasa: ultima realizare a UI CRU si Centrului Independendent de Cercetari Actuale de pe langa Uniunea Societatilor Romanesti pentru Integrare Europeana, studiul „Romanii din Ucraina – intre trecut si prezent”. Activitatile culturale si invatamantul sunt prioritati ale asociatiilor romanesti, reunite in 2005 sub egida unei uniuni: UI CRU. In schimb, duc lipsa, ca mai toti romanii din afara granitelor, de fonduri si sprijin. Aurica Bojescu spune ca, incetul cu incetul, s-au deprins a face proiecte si, cu sprijinul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni, si-au amenajat sediul si au cumparat doua masini. Sediile sunt insa o problema pentru mai toti romanii din Ucraina. Si banii. Chiriile sunt destul de mari, iar pentru sediul din Hliboca, oamenii platesc din buzunarul lor. Cum pot, sustin frecvent insa si intalniri, manifestari culturale. Relatiile cu Romania sunt bune, dar mai incape. Bojescu spune ca UI CRU colaboreaza bine cu multe judete, ca si Bihor. Maramuresul nu e insa pe lista lor. Deocamdata. Desi, ne despart doar 250 de kilometri de slalom printre gropi si masini de politie, peste 7 decenii de istorie si niste litere, pentru noi imposibil de citit. Sa fie rana sau resemnare.
Ioana Lucacel
