Ca într-un veritabil thriller politico-judiciar, GAZETA publică în premieră o parte din

Documentele ascunse de cei care au anchetat moartea violentă a procurorului Panait

Alexandru Lele

Numai dintr-o blestemată deformaţie profesională puteam avea convingerea că procesele se câştigă sau se pierd numai în instanţă! Este adevărat că doar verdictele judecătorilor pot fi executate. Până să se ajungă însă în faza finală a unui proces, imaginea unei părţi implicate poate fi totalmente compromisă. Ori, în multe cazuri, exact asta se urmăreşte prin asemenea metode: să i se dea cuiva o “preocupare”, să fie împiedicat cineva să vorbească! Sau, dacă nu ţine cont de avertismente, să fie discreditat, să-i fie afectată credibilitatea! Aceasta se realizează prin manipulare mediatică. Când disproporţia dintre forţele angajate într-un asemenea conflict este prea mare, suntem în prezenţa unui linşaj mediatic. Răul produs prin manipularea informaţiilor judiciare este, de multe ori, mai mare decât posibila sancţiune pronunţată, la final, de justiţie. Alteori, deturnarea atenţiei – realizată printr-un astfel de joc murdar – poate ascunde acte criminale nebănuite. Din păcate, dacă observăm atenţi conduita de comunicare a parchetelor de câţiva ani încoace, se pare că şi-au format propriii păpuşari în mediatizarea activităţii procurorilor. În ceea ce mă priveşte, am înţeles destul de târziu aceasta şi pe propria piele. În ciuda dosarului voluminos ce mi-a fost fabricat, nici nu se pune problema unei pedepse. Din punct de vedere penal, toată aşa-zisa “probaţiune” este prea trasă de păr de nişte procurori ticăloşi şi rudimentari ca să fie luată în serios de orice instanţă care se respectă. Demontarea sinistrei făcături este doar o chestiune de răbdare şi nervi. M-am ferit să o realizez în presă pentru a proteja surprizele pe care le pregătesc adversarilor. Nu ştiu dacă această decenţă era necesară, dacă am fost precaut sau pudibund. Precipitarea evenimentelor din ultima vreme mă obligă însă să vin cu nişte lămuriri. Sunt necesare anumite clarificări, pe care le pot face cu autoritatea, dar şi cu vulnerabilitatea , celui care vorbeşte “din interior”. Interesul lor depăşeşte limitele speţei denumite generic “Tărău-Lele-Panait”. Reforma justiţiei presupune şi disecarea experienţelor neplăcute, pentru a nu fi repetate şi pentru a-i determina pe vinovaţi să răspundă. Poate că, în acelaşi timp, măcar o parte din efectele imensei mistificări, care a purtat girul oficial al fostului partid de guvernământ şi a fostului premier Adrian Năstase, va fi reparată,  deşi etichetele sunt foarte greu de şters.

La exact trei ani de la moartea procurorului Panait, am primit prin poştă un act oficial, a cărui existenţă a fost ascunsă opiniei publice de către torţionarii din Parchetul General. În ciuda mediatizării excesive a cazului, ciracii fostului procuror general Joiţa Tănase au omis, în mod intenţionat, să ne informeze despre ordonanţa prin care procurorul Cristian Panait a dispus, cu 9 zile înainte de moartea sa violentă, scoaterea mea de sub urmărire penală. Aceste cozi de topor ale justiţiei obediente mafiei PSD au sperat că nu se va afla niciodată de soluţia dispusă de Panait şi vor putea să orienteze spre mine vina morală pentru dispariţia prematură a tânărului magistrat.   

O Rodică foarte solicitată
 
Ca într-un interminabil thriller politico-judiciar, în special după schimbările politice din decembrie 2004, apar mereu noi mănunte ce au fost ascunse opiniei publice de procurorii care au anchetat sau au dirijat cercetările privind moartea suspectă a procurorului Cristian Panait. Cel mai recent, în data de 19 aprilie a.c., Monica Macovei, Ministrul Justiţiei, a declarat că listing-urile convorbirilor telefonice dovedesc existenţa a 12 apeluri ale procurorului Panait către fostul Ministru al Justiţiei, Rodica Stănoiu, în ziua de 27 martie 2002. A fost ziua în care, timp de câteva ore, i-am demonstrat lui Panait lipsa de temei a învinuirilor pe care mi le-a comunicat, iar seara, la ora 18, a început percheziţia de la domiciliul meu, la care a renunţat după numai 17 minute. De ce era necesar ca un procuror, care ancheta alt procuror pentru “vina” de a fi arestat un fiu al unui prefect PSD, să aibă aceste convorbiri, în timpul cercetărilor, cu ministrul de justiţie din acelaşi guvern aflat chiar atunci la putere? “Acest aspect nu a fost verificat în anchetă. La întoarcerea de la Oradea, procurorul Panait şi-ar fi manifestat dorinţa de a da soluţie de scoatere de sub urmărire penală în cazul Lele. Soluţia dată de Cristian Panait a fost infirmată imediat, iar Ilie Picioruş s-ar fi exprimat că Panait nu ar fi urmat indicaţiile stabilite anterior”, a mai spus, cu aceeaşi ocazie, Monica Macovei.  

 Căi blocate

Indiferent de modul în care a murit, că a fost sinucidere sau crimă, procurorul Cristian Panait a fost împins spre această moarte violentă. Ancheta condusă de procurorul Ovidiu Sârbu a încercat să ascundă acest lucru. El era obligat să afle cine l-a adus pe procuror de la cel mai înalt nivel până în situaţia ultimă, când a recurs la gestul suprem de disperare. Sârbu a omis din start varianta determinării sinuciderii. Dacă ar fi avut-o în planul de anchetă, suspecţii ar fi fost numai şefii direcţi ai procurorului Panait, începând cu Ovidius Păun – şeful biroului unde a lucrat victima, la Ilie Picioruş – şeful Secţiei de Urmărire Penală – şi Tănase Joiţa, fostul Procuror general al României. În acelaşi timp, pedalând numai pe varianta sinuciderii, în rezoluţia de clasare a cazului procurorul Sârbu a insinuat – ce-i drept, foarte vag, pentru a nu-mi oferi motive să-i dau în judecată –  că aşa-zisa ratare a percheziţiei a fost un factor de stres care a declanşat un “lanţ cauzal direct necondiţionat. Din punct de vedere psihiatric era apt pentru activitatea de procuror. Trăsăturile care l-au individualizat i-au conferit în acelaşi timp vulnerabilitate psihologică printr-o serie de deficienţe la nivelul mecanismelor de gestionare a stresului. La sfârşitul lunii martie 2001, fiind în delegaţie la Oradea, unde a efectuat acte procedurale în dosarul Alexandru Lele, apare ca inabil şi rigid în tactica audierii şi cea a efectuării unei percheziţii domiciliare. În acest context, a fost supus unui factor de stres ce a fost prelucrat ulterior de el ca fiind sever, factor care ar fi putut fi depăşit în condiţiile abordării unei strategii adecvate de gestionare a stresului.”

O logică viciată prin omisiuni şi comandă

Toată această argumentaţie se dovedeşte acum – prin prisma actelor ascunse de procurorii criminali, pe care le publicăm în premieră – o aberaţie. Cristian Panait nu doar “şi-a manifestat dorinţa de a da soluţie de scoatere de sub urmărire penală în cazul Lele” ci a şi dispus-o în cel mai legal mod cu putinţă! Dacă “vulnerabilitatea biologică şi psihologică au reprezentat condiţii, iar stresul la care a fost supus Panait la Oradea a reprezentat o circumstanţă cu rol de factor precipitant al tulburării psihice”, identificându-mă, deci, pe mine cu un factor agresor şi duşmănos – cum se sugerează de Ovidiu Sârbu – în nici un caz victima nu ar fi dispus scoaterea mea de sub urmărire penală! Ori, aşa cum rezultă din ordonanţa semnată de procurorul Cristian Panait la 01 aprilie 2002 – ignorată total în motivarea  rezoluţiei procurorului Sârbu, de clasare a dosarului privind moartea violentă a tânărului său coleg, şi ascunsă până în acest moment de opinia publică – Panait a considerat că “acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare şi exercitată fiind aplicabile prevederile articolului 10 lit. “a” Cod procedură penală, deoarece constat că există numeroase elemente contradictorii în conţinutul înscrisurilor ataşate cauzei şi, faţă de mijloacele de probă administrate, nu există elemente în măsură să susţină existenţa infracţiunilor”.

De ce l-au omorât pe Panait

Un alt act, pe care GAZETA îl prezintă în premieră absolută, fiind şi el până acum bine ascuns de ochii presei, vine să explice de ce au declanşat şefii lui Panait represaliile faţă de el după întoarcerea sa de la Oradea.  
 În aceeaşi zi de 01 aprilie 2002, Ilie Picioruş, procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a dispus printr-o simplă rezoluţie, “infirmarea, ca netemeinică şi nelegală, a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală din 01.04.2002, dispusă în dosarul nr. 102/P/2002 al acestui parchet”. Picioruş, controversatul procuror care ar trebui să aibă pe conştiinţă şi omorârea în arest a disidentului Gheorghe Ursu, dar cunoscut şi pentru “calitatea” de fost şef de cabinet al liderului PSD Viorel Hrebenciuc, a motivat că “rezultă indicii temeinice privind săvârşirea faptelor reţinute”. El mai adaugă ceva esenţial în rezoluţia sa. De fapt, acesta este motivul pentru care a murit procurorul Cristian Panait: “procurorul nu mai era abilitat să se pronunţe în cauză, deoarece, anterior dispunerii soluţiei în discuţie, dosarul fusese repartizat altui procuror, care pusese în mişcare acţiunea penală prin ordonanţa din 29.03.2002”.
Numai că ordinul de “repartizare” a dosarului “noului” procuror, Ovidius Păun, nu este de găsit în dosarul trimis la instanţă şi nici la sediul Parchetului General! În realitate, el nici nu există! Un asemenea ordin scris, care să-i fi permis altui procuror decât lui Cristian Panait, cel căruia i se repartizase iniţial dosarul, să dispună acte procesuale, nu a fost niciodată emis în cauză. Dinozaurii Picioruş şi Păun, un politruc şi un general de poliţie în rezervă, au sperat că îl vor convinge cumva pe Panait să semneze respectiva ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale din 29 martie 2002, care avea ca efect de drept suspendarea mea din magistratură, fapt anunţat cu mare tam-tam în aceeaşi zi, deşi nu fusese semnat de Panait. Răspunsul său a fost exprimat prin ordonanţa din 01 aprilie 2002, refuzând falsul şi compromisul! Peste 9 zile murea!

Ceea ce era de demonstrat

Faptul că aceste documente, esenţiale pentru înţelegerea presiunilor care au fost exercitate faţă de procurorul Panait, au fost în mod intenţionat ascunse rezultă şi din comentariul tendenţios al delicatului moment în rezoluţia dispusă de Ovidiu Sârbu cu privire la moartea violentă. “Pe lângă factorul stresor marcant s-au adăugat alţi factori secundari, şi anume: gradul de pregătire şi experienţa profesională şi, în legătură cu aceasta, posibila interpretare greşită a unor momente procesuale, între care se distinge punerea în mişcare a acţiunii penale în dosarul Lele, fapt explicat prin cererea de învoire, din 29 martie 2002, fără ca actul să fi fost finalizat şi, prin nesiguranţa faţă de emiterea actului”. Deci Picioruş minte! Panait, titularul dosarului Lele, a refuzat să semneze actul de inculpare şi de suspendare a mea din magistratură, comandat cu insistenţă de puterea politică pesedistă, pe care o deranjasem şi care mă acuza atunci de “arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă a numitului Adrian Tărău”! Sarcina şi-a asumat-o unul dintre autorii celei mai mari erori judiciare din justiţia română, fostul ofiţer care a instrumentat prin violenţă dosarul Samoilescu, în baza căruia un taximetrist nevinovat a stat 7 ani în închisoare pentru omorârea şi secţionarea unei studente, infracţiune pe care nu o săvârşise (celebrul “caz Anca”). Acesta este Ovidius Păun, cel căruia îi datorez şi eu – nu pentru multă vreme încă – suspendarea mea şi faptul că mi-a fabricat ulterior un dosar care să-i justifice măsurile abuzive.

Va urma

Efectele acestei stări de fapt şi de drept, ce abia acum iese la iveală, sunt încă greu de anticipat. Deoarece Păun a acţionat în dosarul Lele fără să aibă ordinul de repartizare a dosarului, ordonanţa sa este lovită de nulitate absolută. Aceeaşi sancţiune procesuală afectează şi celelalte acte de urmărire penală care s-au întocmit în dosarul trimis instanţei, deoarece, pentru efectuarea lor era necesară obţinerea unui nou aviz de cercetare de la Ministrul Justiţiei! Chiar dacă a existat doar un minut, sau o oră, ordonanţa emisă de procurorul Panait şi-a produs efectul, ea marcând terminarea urmăririi penale faţă de mine încă din aprilie 2002. În mod normal, Curtea de Apel Suceava, unde a fost strămutat dosarul, nu are acum decât varianta restituirii acestuia pentru refacerea urmăririi penale. Iată de ce a avut parchetul nevoie de trei ani pentru a depune la dosar un act ce trebuia să se afle acolo în mod normal şi fără insistenţe. Iar cu cei vinovaţi de această situaţie am timp să mă războiesc!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here