Gazeta de Cluj a stat de vorbă cu președintele Curții de Apel Cluj, Judecător Dana Gîrbovan despre reforma justiției din România. Există foarte multe de spus pe această temă, însă am încercat să sintetizăm în câteva întrebări esențiale principalele chestiuni ce privesc această reformă.
Ce părere aveți despre desființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și mai ales faptul că acest demers este prevăzut a fi finanțat cu bani de la UE prin Planul Național de Reziliență și Redresare (PNRR)?
Desființarea SIIJ, fără adoptarea unor garanții superioare celor existente, ar reprezenta un regres inadmisibil în materia independenței justiției, componentă fundamentală a statului de drept.
Referitor la această secție, Curtea Constituțională a subliniat, în mai multe decizii, că “înființarea S.I.I.J. la nivelul celui mai înalt parchet național are ca scop crearea unei structuri specializate, cu un obiect determinat de investigație, şi constituie o garanție legală a principiului independenței justiției, sub aspectul componentei sale individuale, independența judecătorului”.
Curtea Constituțională a României a mai reținut că, prin înființarea SIIJ, se asigură „o protecție adecvată a magistraților împotriva presiunilor exercitate asupra lor, împotriva abuzurilor săvârșite prin sesizări/denunțuri arbitrare şi se asigură o practică unitară, la nivelul acestei structuri de parchet, cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală pentru infracțiunile săvârșite de magistrați”.
Considerentele Curții Constituționale au pornit de la o realitate pe care cei care contestă SIIJ-ul refuză cu îndârjire să o accepte: în perioada în care judecătorii erau anchetați de către DNA au fost comise abuzuri care au avut efecte directe asupra independenței acestora.
Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 225/2020, prin care s-a adoptat raportul Inspecției Judiciare privind Respectarea principiilor generale care guvernează activitatea Autorității Judecătorești în cauzele de competenta DNA sau în legătură cu acestea, cuprinde numeroase exemple concrete, punctuale în acest sens, documentând anchete care au reprezentat presiuni la adresa judecătorilor si procurorilor.
Amintesc, pe scurt, o serie de astfel de practici: magistrați anchetați pentru soluțiile pronunțate, încălcarea secretului deliberării prin audierea judecătorilor de către procurorii DNA asupra soluțiilor pronunțate, trimiterea în judecata și suspendarea din funcție a unor judecători pentru fapte nedeterminate sau pentru fapte ce nu exista, interceptarea judecătorilor – inclusiv prin intermediul serviciilor secrete – în timpul și în legătură cu cauzele pe care le aveau de soluționat, deschiderea din oficiu a unor dosare vizând magistrați cu funcții importante în sistemul judiciar, dosare ce au fost ținute deschise ani în șir, pentru a fi ulterior clasate. Toate aceste tipuri de anchete au avut efecte directe nu doar asupra carierei și vieții personale a judecătorului și procurorului vizat, ci au reprezentat presiuni și încălcări a independenței acestora, absolut incompatibile cu rigorile statului de drept.
Ca atare, desființarea SIIJ înseamnă pur si simplu abrogarea unei protecții nu doar adecvate, dar și necesare a judecătorilor și procurorilor contra presiunilor.
Desființarea SSIJ, fără a fi legiferată în loc o garanței cel puțin egală ca eficiență, contravine principiului ne-regresiunii în materia statului de drept, principiu instituit de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin hotărârea pronunțată în cauza C-896/19.
CJUE a tranșat cât se poate de clar că: „Prin urmare, un stat membru nu își poate modifica legislația, în special în ceea ce privește organizarea justiției, în așa fel încât să aducă o reducere a protecției valorii statului de drept, valoare căreia i se dă expresie și prin articolul 19 din TUE. În acest context, statelor membre li se cere să se abțină de la adoptarea normelor care ar submina independența sistemului judiciar”.
În concluzie, introducerea desființării SIIJ în Planul Național de Reziliență și Redresare (PNRR), fără a fi legiferate concomitent garanții cel puțin egale ca eficiență, echivalează cu a cere Comisiei Europene să valideze un regres de la standardele actuale recunoscute de Curtea Constituțională in ceea ce privește independența justiției.
Mai mult, faptul că Guvernul României, de bună voie, cere sa i se condiționeze aprobarea unor fonduri europene absolut necesare – spre exemplu, pentru investiții în infrastructura instanțelor – de desființarea unei structuri de parchet care este o garantei pentru independenta judecătorilor ridica serioase semne de întrebare cu privire la intențiile celor care au propus un asemenea lucru.
Practic, dacă propunerea este acceptată, se va ajunge la situația aberanta în care desființarea SIIJ să fie impusă ca o condiție pentru accesarea fondurilor europene, cu prețul afectării independenței justiției și, deci, inevitabil, a drepturilor și libertăților fundamentale a fiecărui cetățean român.
Ați amintit de exemple de anchete efectuate în trecut de DNA care au reprezentat presiuni la adresa judecătorilor și procurorilor. Ce reacție au avut raportorii Comisiei de la Veneția, cu care v-ati întâlnit pe data de 14 mai 2021, față de astfel de practici?
Raportorii Comisiei de la Veneția au refuzat pur si simplu să discute acest subiect, deși în ultimul raport al acestei Comisii se arăta explicit că motivele înființării SIIJ au rămas neclare.
Or, exact această chestiune fundamentală, a motivelor care au dus la înființarea SIIJ, este evitată cu obstinație de experții și instituțiile europene, deși apoi lipsa motivelor pentru înființarea SIIJ este invocat ca principal motiv pentru desființarea SIIJ!
Este o atitudine ce poate părea absurdă, paradoxală, ce relevă însă un adevăr simplu: instituțiile europene pus si simplu NU vor să se discute despre presiunile făcute de DNA asupra judecătorilor și procurorilor, despre unele metodele abuzive de anchetă, de inspirație de-a dreptul stalinistă, așa cum nu au vrut să discute nici despre intruziune serviciilor secrete in justiție.
De fapt, deși, cumulat, aceste două aspecte au reprezentat cele mai grave atacuri la independența justiției din perioada post-comunistă, nu le veți găsi menționate ca atare în nici un raport european privind justiția din Romania, fie că a fost adoptat de Comisia Europeană, fie de Comisia de la Veneția sau de GRECO.
Întâlnirea din data de 14 mai 2021 cu raportorii Comisiei de la Veneția au demonstrat, fără a mai lăsa vreo urmă de îndoială subiectivitatea, cinismul și ipocrizia atitudinii „experților europeni” față de independența reală a justiției din România.
UNJR a fost invitată la această întâlnire, în format de videoconferință, alături de alte șase asociații profesionale. Timpul alocat a fost stabilit de organizatori ca fiind de 50 de minute. În astfel de situații, uzual, fiecărei asociații i se acordă un timp maxim de prezentare – 5- 7 min – iar la final este o rundă scurtă de întrebări. De data aceasta însă nu am fost lăsați să vorbim absolut deloc, nici măcar o secundă.
Singura care a vorbit despre necesitatea înființării SIIJ a fost doamna Andreea Ciucă, președinta Asociației Magistraților din România, căreia i s-a permis să vorbească timp de 3 minute. Din momentul însă în care aceasta a relevat, cu argumente punctuale, unele erori factuale și legale din avizele precedente ale Comisiei de la Veneția, precum și exemple de presiuni rezultate din anchetele DNA contra judecătorilor și procurorilor, aceasta a fost întreruptă în mod repetat, sustinandu-se că aceste fapte sunt irelevante pentru Comisie.
După replica îndreptățită a acesteia, si anume ca abuzurile constatate printr-un raport al Inspecției Judiciare de 250 de pagini și confirmate de Plenul CSM nu pot fi tratate ca fiind irelevante când vorbim despre independența justiției, nu i s-a mai permis sa continue.
Modalitatea în care a fost tratată tema SIIJ de către așa numiții „experți” este descalificantă pentru Comisia de la Veneția, o instituție ce ar trebui să promoveze democrația prin drept. Avizul pe care Comisia urmează să îl dea cu privire la proiectul de lege privind desființarea SIIJ a fost deja compromis prin atitudinea vădit subiectivă, partizană și superficială pe care raportorii l-au avut în procesul consultării pe această temă ce afectează direct independenței justiției din România.
Este necesară reforma Inspecției Judiciare? Dacă aceasta reformă este inevitabilă acum, asta înseamnă că România va abandona modelul francez? și care model din care stat este mai viabil?
În expunerea de motive a proiectului de modificare a Legii 317/2004, ce reglementează și Inspecția Judiciară, se arată că: “Prin aceeași lege adoptată în 2018, precum și prin acte de reglementare primară ulterioare s-au adus modificări importante organizării și funcționării Inspecției Judiciare, acestea convergând spre ideea unei independențe instituţionale de facto a instituției în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii (contrar modului specific de organizare a acestei instituții, respectiv de entitate cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii)”.
Or, independența Inspecției Judiciare a fost un deziderat asumat chiar la nivelul de vârf al Ministerului Justiției.
Nu demult, în mai 2020, Ministrul Justiției de la acea vreme susținea într-un discurs, referitor la Inspecția Judiciară, necesitatea regândirii acesteia “în cheia unei adevărate independențe față de CSM”.
Ca atare, există o contradicție inexplicabilă între declarațiile publice si motivele expuse în proiectele de legi.
Pe de altă parte, este nevoie, într-adevăr, ca orice reformă să pornească exact de la această ecuație, a raportului de independență – coordonare – subordonare între Consiliului Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară.
Revenind la modelul francez, acesta nu este implementat ca atare în Romania nici în prezent. Deosebirea fundamentală este că, în Franța, Inspecția Judiciară este o organizată în cadrul Ministerului Justiției, o variantă ce ar stârni, fără îndoială, ample proteste în România.
Ceea ce este similar cu modelul francez este faptul că, în reglementarea actuală, Inspectorul Șef a dobândit mai multe puteri decât avea înainte de 2018.
Altfel, prin Legea nr. 234/2018 s-a reglementat competența inspectorului șef de a desemna dintre inspectorii judiciari echipa de conducere a Inspecției Judiciare – inspectorul șef adjunct al Inspecției Judiciare și directorii de direcții –, în baza unei proceduri în care sunt evaluate proiectele de management specifice fiecărui post, astfel încât să asigure coeziunea managerială, competența profesională, comunicarea eficientă.
Această reglementare este în prezent contestată, însă nu am văzut nici un raport, nici o analiză care să demonstreze că un astfel de model este ineficient și ar trebui schimbat.
Dincolo de aceste aspecte, în spațiul public au apărut și alte propuneri, între care cea mai importantă este cea legată de înființarea a două Inspecții Judiciare, una pentru procurori și una pentru judecători.
O astfel de reglementare ar fi binevenită, pentru că reflectă statutul diferit al judecătorilor față de cel al procurorilor.
Mai mult, această propunere ar trebui integrată într-un proiect mai larg, al Legii puterii judecătorești.
Este nevoie de o reformă reală a justiției din România, iar aceasta nu poate exista fără a avea o Lege a puterii judecătorești distincta de o lege a Ministerului Public. Prima trebuie să reglementeze statutul judecătorilor și organizarea instanțelor judecătorești, iar cea de-a doua sa reglementeze statutul procurorilor și organizarea pachetelor, conform specificului, nevoii și cadrului constituțional aplicabil fiecăruia.
Este necesară înființarea unei Direcții pentru investigarea infracțiunilor grave de mediu? Dacă da, aceasta poate fi creată după modelul DNA/DIICOT?
Categoric nu. Specializarea procurorilor, absolut necesară de altfel, poate fi asigurată prin procurori specializați sau secții specializate în cadrul parchetelor, similar instanțelor.
Orice direcție înseamnă o nouă fragmentare a parchetelor și trecerea lor sub influență politică, sub aspectul numirii șefilor acestora.
Reamintesc că, în cazul direcțiilor, șefii acestora nu sunt numiți prin concurs – așa cum este cazul procurorilor generali de la nivelul curților de apel sau al procurorilor șefi de la parchetele de pe lângă tribunale și judecătorii – ci prin acord politic între Ministrul Justiției și Președinte, în cadrul unei proceduri constant criticată și cu privire la modul de modificare a căreia există în continuare numeroase controverse.
Dacă într-adevăr Statul Român dorește o combatere eficientă a infracțiunilor de mediu, o poate face prin asumarea unor politici penale serioase în acest sens, nu prin crearea unei noi direcții.
Conform Deciziei nr. 681 din 30 septembrie 2020, CCR a respins proiectul de lege pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de mediu deoarece nu era prevăzută fișa financiară. Acum, dacă aceasta Direcție de Investigare a Infracțiunilor de mediu este menționată în PNRR asta va presupune că principala sursă de venit este PNRR. Se poate considera că întregul PNRR este condiționat de realizarea acestui ‘’DNA al pădurilor’’ ?
Din ceea ce s-a publicat până în prezent, pentru ca încă nu avem forma finala aprobata a PNRR-ului, într-adevăr in PNRR s-a inclus si “Înființarea unei/unor structuri specializate de parchet care să investigheze infracțiunile grave de mediu, în special tăierile ilegale de păduri”.
Această propunere apare într-un amestec de propuneri de așa numită reforme, dintre care unele necesită investiții financiare – construirea a șapte sedii de instanțe – alături de unele care nu presupun eforturi financiare – precum profesionalizarea sistemului de selecție și promoție a magistraților – astfel încât este greu de dedus dacă înființarea acestei structuri este asumată ca o reformă sau este un proiect ce necesită investiții din fondurile destinate PNRR.
Oricare ar fi însă situația, odată ce acest obiectiv este acceptat de către Comisia Europeană, Statul Roman trebuie sa-l pună in practica. Dacă din diferite motive acesta nu va putea fi atins – proiectul este din nou declarat neconstituțional, nu există consens politic pentru asumarea acestuia etc. –, atunci există într-adevăr riscul ca finanțarea să fie blocată.
Nu există un potențial conflict de competență între parchetele deja existente și viitoarea Direcție de Investigare a Infracțiunilor conform proiectului de lege adoptat de Camera Deputaților la 13 mai 2020?
În mod evident, există acest pericol al suprapunerii de competență, acesta a și fost invocat de altfel în dezbaterile parlamentare ce au însoțit acest proiect.
Dincolo de acesta aspect, așa cum am spus, există alte soluții mai simple și mai eficiente pentru combaterea criminalității inclusiv în ceea ce privește infracțiunile silvice. Important este să existe voință politică pentru asumarea unei politici penale eficiente, atât la nivel de Minister al Justiției, cât și la nivelul Ministerului Public.
În plus, este important de notat că prin crearea unei noi direcții se deschide drumul unui număr de parchete specializate limitat doar de numărul infracțiunilor prevăzute de lege, ceea ce va distruge cu totul unitatea instituțională si constituțională a Ministerului Public.
Dacă aceste proiecte sunt acceptate de UE pentru a fi finanțate prin PNRR, va fi obligată România să desființeze SIIJ, să reformeze Inspecția Judiciară implicit să înființeze o direcție de Investigare a Infracțiunilor de mediu?
Dacă aceste proiecte vor fi inserate în varianta acceptată de Comisia Europeană, ele vor deveni condiționalități pentru accesarea fondurilor în cadrul acestui proiect. Este însă de neînțeles de ce Guvernul României ar propune prevederi ce sunt de natură a afecta independența justiției și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor în schimbul primirii unor beneficii financiare.
Referitor la modificarea Codului de Procedură Penală, respectiv Art. 391, este benefică modificarea termenului pentru soluționarea cauzei, de la 15 zile la 60 de zile de la închiderea dezbaterilor implicit posibilitatea amânării cu 30 de zile?
Prin Legea nr. 130/2021 Parlamentul a modificat Codul de Procedură Penală pentru a pune textele referitoare la pronunțarea și motivarea hotărârii în acord cu decizia Curții Constituționale.
Ca atare, art. 391 C.pr.penală prevede că deliberarea, redactarea și pronunțarea hotărârii se fac într-un termen de 60 de zile de la închiderea dezbaterilor. Instanța poate amâna succesiv pronunțarea pentru termene ce nu pot să depășească 30 de zile, iar durata totală a pronunțării nu poate depăși 120 de zile.
O astfel de modificarea a Codului de procedură penală era absolut necesară, pentru că termenul de 15 zile era imposibil de respectat în practică.
De altfel, chiar și acest termen maximal de 120 de zile ar putea deveni insuficient dacă nu se rezolvă în termen cât mai scurt problema resurselor umane în sistemul judiciar.
Cu această ocazie trag din nou un nou semnal de alarmă cu privire la situația deosebit de gravă cu care se confruntă multe instanțe, rămase cu un deficit foarte mare de judecători. Reamintesc că nici în anul 2020, nici în acest an nu au avut loc examene de admitere în magistratură, din cauza unui vid legislativ. Situația transferurilor este similară, procedura este blocată până la adoptarea legii în Parlament, ce întârzie nepermis de mult.
Modificarea Codului de procedură penală va creste presiunea pe judecătorii din penal, în special la instanțele cu o schemă de judecători sub-dimensionată. Din acest motiv am dispus, la nivel de Curte de Apel Cluj și a instanțelor arondate, efectuarea unei analize pentru a vedea care este necesarul de judecători specializați în materie penală, pentru a solicita apoi Ministerului Justiției suplimentarea în consecință a posturilor de judecători alocate curții.
În final, dat fiind ca încă are în administrare bugetul instanțelor, Ministerul Justiției are datoria de a asigura instanțelor infrastructura, condițiile materiale și resursele umane necesare pentru buna administrare a actului de justiție.
