De o mare pudicitate profesională, Rompres şi-a încheiat aseară emisiunea de ştiri fără a ne informa despre ceea ce s-a întâmplat la biata, ”manipulata” Televiziune Liberă. Bine c-a putut vedea o ţară-ntreagă, terorizată de atâta vreme de ”luptătorii pentru democraţie” din Piaţa Universităţii, unde s-a clocit temeinic – cu sprijinul făţiş al unor partide foarte democrate, al unor mişcări aşa-zise apolitice (dar mai lătrătoare decât partidele) şi al cine ştie căror forţe obscure – vipera care a muşcat ieri. Era de aşteptat. Numai naivii au văzut în Piaţa Universităţii un spaţiu al dialogului politic elevat, al unităţii de spirit şi atitudine a celor ce doresc cu adevărat democraţia. În realitate, pe fondul atâtor lozinci exclusiv distructive, care nu aveau nimic de propus, ci doar de demolat ceea ce era deja definitiv spulberat de istorie, s-a cultivat cu încetul barbaria, spiritul murdar, ura devastatoare fără alt scop – nu a acelor tineri care credeau curat în ceea ce spuneau, ci a acelor scursori care şi-au găsit în Piaţa Universităţii un refugiu. Toate zoile Bucureştilor şi otrepe de prin alte părţi, leneşi şi prostituate, bişniţari şi cuţitari şi-au găsit acolo azil, la fereală de Poliţie şi drapaţi în faldurile lozincilor strigate din balconul Universităţii.
A urmat ce ştiţi: incendierea maşinilor Poliţiei şi apoi chiar a sediului acesteia. Era de aşteptat, în condiţiile în care Guvernul – neputincios din cauza atacurilor diverse şi a sabotării rosturilor sale de către un aşa-zis Parlament – nu a fost capabil să impună ordine şi a trebuit să fie somat de Procuratura generală să-şi îndeplinească atribuţiile. Că Poliţia şi-a manifestat încă o dată slăbiciunea e clar; că împotriva lor era uşor să aţâţi nişte ticăloşi iarăşi e limpede. Dar cu televiziunea ce-au avut? Nu cumva este şi acesta rezultatul sistematicelor atacuri ale unor politicieni şi ale unor mercenari de la diverse gazete, care au picurat ci parşivenie veninul urii împotriva acestei instituţii, pentru a destabiliza ţara? Evident, asta e. Şi mă întreb cu ce obraz se vor privi în oglindă doamnele şi domnii care – prin viu grai ori prin scris – au preamărit aşa-zisa democraţie promovată de Piaţa Universităţii şi Proclamaţia de la Timişoara (despre ale cărei scopuri ascunse vom afla cu vremea), din excesele căreia s-a născut, până la urmă, barbaria de ieri, al cărei ticălos extremism agresiv ne duce cu gândul la fascism.
Aseară, în timp ce Televiziunea tăcea sugrumată, un grup de viitori absolvenţi ai Liceului industrial nr. 5 mergea prin cartierul Gheorgheni spre casele unor dascăli cântând ”Gaudeamus”, neştiind de ororile din Bucureşti. Orice-ar fi, mă încăpăţânez să cred în ei. Ei sunt Ţara, nu acele lepădături din Capitală care vor democraţia şişului şi bâtei.
Ilie Călian (Adevărul în libertate)
Spre un neo-Beirut?
Atacată, ocupată şi cu o parte a instalaţiilor grav afectate, Televiziunea română ne-a permis totuşi să fim martorii unei tragedii care ne zguduie sufletele prin absurdul şi inutilitatea ei, ca şi prin daunele aduse – daune din care nu cele materiale ne dor în primul rând. După aproape şase luni de la victoria Revoluţiei, se încearcă distrugerea, călcarea brutală în picioare a fructelor ei ce încep – le este şi timpul – să dea în pârg. Am văzut şi nu ne-a venit să credem, prin intermediul acelui zbor halucinant deasupra Bucureştiului: maşini incendiate, clădiri fumegând, furnicar uman pe străzi. Şi am văzut apoi în plan apropiat bestialitatea dezlănţuită, setea (de putere, de ură pur şi simplu?) desfigurând figurile unor tineri, mai puţin tineri sau presupus vulnerabili participanţi la ”noua revoluţie”. Ce s-ar fi întâmplat dacă toţi aceştia ar fi pus mâna nu doar pe ciomege, răngi, sticle incendiare, combinaţii cu bile (ar fi bine să se cerceteze de către cine anume şi unde se confecţionează asemenea dispozitive ucigătoare – ci de-a dreptul pe tunuri şi aruncătoare de mine, pe lansatoare de rachete? Şi fără acestea, similitudinile cu Beirutul ne înspăimântă: nu am crezut, refuz să cred şi acum că legi inexorabile, inumane, ce nu încetează să asmută o parte a unei ţări, a unui mare şi modern oraş împotriva alteia, legi de ”planetă a războiului”, ireconciliabile, ar putea fi transplantate şi la noi, iată, sunt răsădite în chiar inima noastră, sunt stropite cu sângele nostru, să crească mai monstruos. Afrim că una din dovezile majore ale adevăratei democraţii instaurate la noi este toleranţa faţă de opiniile, parţial şi fără de acţiunile oponenţilor, ale celor de altă părere, toleranţă luată, din păcate, drept slăbiciune. Este adevărat însă că prin dialog, prin investigare nepărtinitoare a doleanţelor reale, a punctelor de vedere cercetate la rădăcina lor, nu doar la nivelul leitmotivelor gen ”punctul 8”, bomba avea şanse să fie dezamorsată şi nimic din ce s-a petrecut la Bucureşti în 13 iunie să nu se fi petrecut.
Dintre multele aspecte nu tocmai clare ale faptelor trăite, unul mi se pare lipsit de echivoc: dacă era într-adevăr vorba de o ”nouă revoluţi” a maselor înşelate în aşteptări (şi care totuşi s-au pronunţat la 20 mai destul de elocvent), alaltăieri n-ar fi ieşit în stradă, n-ar fi atacat Televiziunea şi n-ar fi incendiat clădiri şi maşini câteva sute de zurbagii, de fanatizaţi şi isterizaţi prin diferite mijloace – ci zeci de mii se oameni în Bucureşti şi, printr-o reacţie în lanţ, şi din alte centre ale ţării. Mai trebuie o dovadă că ”idealurile” neo-revoluţiei sunt ale unui grup restrâns, fără ecou în conştiinţa majorităţii? Orice încercare de a le mai aplica ne coboară, fără drept de apel, la condiţia de neo-Beirut autodevorator.
Dan Rebreanu (Adevărul în libertate)
Minerii au mai câştigat o dată
Când se va cerceta ceva mai atent mersul românilor de la revoluţie la democraţie, care a început în decembrie trecut, se va constata şi rolul excepţional al minerilor în momentele de derută politică, de creştere a tensiunilor sociale, acesta fiind parcă anume acela de a interveni prompt în favoarea stabilizării situaţiei, a reprimării forţelor turbulente. Aşa s-a întâmplat în 12 şi 28 ianuarie, aşa s-a întâmplat în 18 februarie. Aşa s-a întâmplat şi în 14 iunie. Şi de astă dată ei au venit în Capitală pentru a sprijini guvernul, acum în încercarea sa de a face faţă evenimentelor declanşate de acţiunea de eliberare a Pieţei Universităţii.
Cum ne informează Rompres, la orele după-amiezii, în Bucureşti, situaţia se afla sub controlul forţelor de ordine, al minerilor care au sosit în cursul nopţii de 14 iunie, ajutaţi de locuitorii Capitalei. La principalele obiective care au fost ţinta atacurilor elementelor destabilizatoare din cursul zilei şi nopţii precedente, atmosfera era oarecum calmă. În Piţa Universităţii circulaţia rutieră tinde să se normalizeze. Diverse persoane, care încercau să provoace dezordine în acest perimetru, erau imobilizate de grupuri de mineri şi locuitori ai Capitalei. În faţa sediului Inspectoratului general al Poliţiei Capitalei şi a Ministerului de Interne se aflau câteva sute de oameni, care îşi exprimau indignarea faţă de încercările de destabilizare din ultimele două zile, ce au tulburat profund viaţa şi munca bucureştenilor şi nu numai a lor.
Pentru noi se ridică cu claritate o serie de întrebări, altfel suficient de transparente prin chiar şirul evenimentelor: Unde erau adevăratele forţe de ordine şi de ce nu erau pregătite să facă faţă situaţiei create? Dacă demonstranţii – şi în primul rând studenţii – au acţionat sub lozinca ”Fără violenţă”, de ce s-a recurs totuşi la violenţă? Cine s-a folosit, de fapt, de manifestaţia din Piaţa Universităţii? Sau, mai exact, care sunt acele forţe ”oculte”, destabilizatoare, care au reuşit să atace şi să distrugă concomitent 14 clădiri, printre care chiar sediile Poliţiei şi Ministerului de Interne? Pentru că ne vine într-adevăr greu să credem că o mână – fie ea chiar importantă – de demonstranţi pot atinge asemenea performanţe. Sunt întrebări care, neîndoielnic, necesită răspunsuri urgente. Aceasta chiar pentru liniştea ţării. Şi nu în ultimul rând pentru că ca minerii să-şi vadă de munca lor, pentru ca, de acum încolo aceşti oameni de ispravă să fie scutiţi de a mai face ordine în capitala României.
I. Maxim Danciu (Adevărul în libertate)
”Huliganii” au început şi ”huliganii” continuă Revoluţia Română
24.04.90. P-ţa Universităţii, Intercontinental. Unde în decembrie a curs sânge pentru căderea comunismului în România şi pentru victoria revoluţiei s-au adunat 15-20.000 de oameni, o mare parte din ei încă din 22.04. demonstraţie anti-comunistă, anti-F.S.N., anti-Iliescu şi susţinătoare a punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara ce prevede neparticiparea la alegeri, ca şi candidaţi, a celor din fosta (şi actuala) nomenclatură comunistă. Pentru reprimarea demonstraţiilor au fost mobilizate forţe poliţieneşti masive din care o parte de la şcoala de securitate Băneasa, aceleaşi trupe care au participat la reprimarea demonstraţiilor din 21 decembrie. TVR şi dl. Iliescu ne spun că miliţia n-a atins oamenii, nu i-a agresionat, dimpotrivă, manifestanţii au fost brutali. Alte surse ne spun însă că au existat mulţi oameni bătuţi, chiar şi din cei de pe trotuare, neparticipanţi la demonstraţie. Căci ce nu ne spune (pentru că nu vrea!) TVR aflăm iarăşi de la Europa Liberă, nu din gura comentatorilor postului, ci din înregistrările făcute la Bucureşti în mijlocul demonstranţilor. Faptul că iarăşi aflăm de la străini ce se întâmplă la noi în ţară cred că e relevant pentru politica comunistă de minciună şi dezinformare, instaurată de F.S.N. (pe care ţara îl va vota cu inconştienţă în mai). Dl. Iliescu îi declară pe cei din piaţă ”huligani” (puterea transformă pe oricine în Ceauşescu?), iar Parlamentul se dovedeşte prea puţin dispus la dialog cu masele. Demonstranţii sunt, conform părerii mai multor membri ai C.P.U.N. care au fost acolo, nu huligani, ci studenţi, intelectuali şi muncitori paşnici. Care însă s-au săturat de minciună şi comunism, care mai cred şi acum că revoluţia mai poate fi continuată. Dar aceasta nu convine F.S.N.-ului, d-lui Iliescu, care au prins gustul puterii. De ce a încercat iniţial dl Iliescu să determine parlamentul a vota în necunoştinţă de cauză pedepsirea drastică a demonstranţilor fără a ştii nici măcar ce vor ei? F.S.N.-ul vede că îi fuge pământul de sub picioare (încet dar sigur), că cele două oraşe martir, Timişoara şi Bucureştiul, îi sapă mormântul. Că oamenii acestor oraşe, care au văzut moartea cu ochii, nu se mai tem şi nu mai suportă dă fie traşi pe sfoară, minţiţi în faţă/ că oamenii acestor oraşe sunt disperaţi văzând cum cineva se înverşunează să mintă un popor, iar poporul se lasă minţit. Şi-atunci au ieşit în stradă: istoria nu se face în parlament, ci se face şi acum în stradă ca în decembrie, ianuarie, februarie, când poporul a cerut îngroparea comuniştilor şi a securităţii (care îşi trimite iar oamenii în fabrici). Iar poporul din stradă e numit mai departe ”huligan”. Nu F.S.N.-ul şi dl. Iliescu fac istoria: ei încearcă doar că încetinească mersul lucrurilor transformând revoluţia în lovitură de stat. Sau, dacă va fi nevoie, chiar în dictatură militară (parcă am auzit de două ori până acum ameninţarea asta). Iar în mai vor reuşi să ne închidă gura la toţi câştigând alegerile. Căci F.S.N.-ul e format din flăcăi tot unul şi unul, crescuţi la şcoala aspră a comunismului, care ştiu să se bată pentru pielea lor, care nu cedează nimic în faţa poporului huligan! ACUM ŞI NU ÎN DECEMBRIE (!!) SE DĂ LUPTA CU COMUNISMUL LA NOI ÎN ŢARĂ! ATUNCI A FOST LUPTA CU CEAUŞESCU ŞI NIMIC MAI MULT. Chiar dacă Timişoara şi Bucureştiul a dorit-o altfel. Chiar dacă ţara a dorit-o altfel. Ni se spune că legea electorală a fost votată şi că amendamentul propus de timişoreni, pe care toată ţara îl vrea, e tardiv? C.P.U.N.-ul e poporul? De unde şi până unde? Poporul n-a fost întrebat, a ieşit în stradă şi-acum e asaltat de miliţieni şi numit ”huligan”! Adică ne spune dl. Iliescu ceva de felul ”aţi pierdut trenul fraţilor, legea s-a votat, trebuia să vă treziţi mai repede; acum ne doare-n cot că voi nu mai vreţi nomenclatură şi securitate”. Căci dacă amendamentul timişorean s-ar adopta, nomenclatura comunistă ar dispărea din viaţa politică a ţării şi odată cu ea, acoperiţi de glorie, dl. Iliescu cu al său F.S.N. Adică un oraş iese în stradă şi TVR tace, blestemată să fie? Şi românii dezinformaţi se scaldă mai departe în întuneric? Şi dl. Cazimir Ionescu, amabil ca totdeauna, e indignat de manifestaţii numindu-le ”ilegale”? Pentru că le-a expirat timpul şi blochează circulaţia? Domnilor F.S.N.-işti şi C.P.U.N.-işti intrigaţi de manifestaţiile ”ilegale”, uitaţi că şi în decembrie manifestaţiile au fost tot ilegale? Că nu sunteţi nici dumneavoastră mai îndreptăţiţi (şi potriviţi) la putere în ţara asta decât era Ceauşescu? Că nu reprezentaţi poporul – că dacă l-aţi fi reprezentat ar avea încredere în voi şi n-ar ieşi în stradă. Uitaţi că sunteţi o jalnică putere provizorie şi că veţi deveni o jalnică putere definitivă doar pentru că aţi fost ”primii” (şi nimic mai mult) care aţi luat puterea, v-aţi amenajat campania electorală şi veţi câştiga pentru că aţi înşelat poporul mult prea răbdător? Făcându-i ”huligani” pe cei ce nu se lasă înşelaţi! Uitaţi că F.S.N.-ul nu e nici un fel de emanaţie a revoluţiei ci, mai vechi cu şase luni decât ea, emanaţie a ”epocii de aur”, ultimul ei avorton? Că C.P.U.N.-ul e un soi de târg confecţionat cu abilitate în care te miri cine a ajuns, un târg în care se spune ”noi suntem puterea, noi suntem poporul, nu cei din stradă, noi 250 şi nu cei 20.000 din piaţă”. Bucureştenii şi timişorenii vor să continue revoluţia. Dar sunt făcuţi ”huligani” şi ”anarhişti”, sunt singuri, ţara nu e cu ei… România a avut în decembrie o şansă. Şi a pierdut-o.
Replicon (NU)
”De Dumnezeu nu le era frică, de oameni nu le era ruşine”
EI SE PLIMBAU PE MIJLOCUL STRĂZII ŞI TE CĂUTATU ÎN BAGAJE ŞI ÎŢI VERIFICAU ACTELE SĂ VADĂ DACĂ NU EŞTI CUMVA STUDENT. EI ÎŞI FORMASERĂ DEJA UN STIL ŞI ÎŞI CULTIVAU ASPECTUL DE PROLETAR FĂRĂ FRICĂ ŞI FĂRĂ DE PRIHANĂ. CĂCI EI ERAU CONVINŞI CĂ FAC BINE.
… dar mai presus de toate era frica. Spaima aceea teribilă, animalică, ce îţi ridică inima în gât şi îţi înceţoşează privirea. Căci următoarea victimă ai fi putut fi tu. Minerii stăpâneau oraşul. Iar oraşul simţea asta şi se închina stăpânului şi se gudura pe lângă el. ”Cinste lor, cinste lor minerilor”. Aplauze. Şi nici o înjurătură, nici un murmur de protest. Pentru că vecinul nimerit întâmplător lângă tine te putea turna. Vecinul nimerit întâmplător lângă tine putea striga: ”Ăsta” şi tu ai fi fost un om terminat. Nu după arestări, după anchete fie ele şi ridicole. Ci pe loc. Acolo, în stradă.
Căci animalul rânjea pe chipurile oamenilor şi oamenii se îndepărtaseră cu totul de la Dumnezeu. Am văzut bătrâni loviţi până la sânge. Erau pocniţi cu bâta peste cap, peste gură, pe tot corpul şi hainele le erau sfâşiate şi hainele le pârâeau sec. Nu am putut afla ce făcuseră oamenii aceia, nimeni din jur nu ştia nimic sigur: poate dolari, poate grenade… Aceasta nu este literatură, acestea sunt fapte. Am văzut o bătrână bătută pentru că strigase ”Trăiască libertatea”. Atât. şi alte femei trăgând-o de părul alb şi un bărbat de patruzeci de ani lovind-o la nimereală cu pumnul în vreme ce-i urla: ”Vrei libertate în p… mătii? Nu eşi liberă?”. Şi dacă eu mint acum să mă înghită pământul. Am văzut şi copii de la nouă la şaisprezece ani bătuţi şi pentru întâia oară mi-a fost ruşine pentru poporul meu. Mi-a fost ruşine pentru femeile acelea, unele cu copii de mână, care comentau de pe margine: ”Aşa! Bine le fac! Să-i înveţe minte odată!”. Mi-a fost ruşine pentru bărbaţii şi femeile pe chipul cărora se citea satisfacţia.
EI PĂREAU OAMENI NORMALI. EI SE BUCURAU LA VEDEREA SÂNGELUI.
Şi dacă naivitatea politică poate fi scuzabilă, şi dacă cruzimea activă, a celor implicaţi direct îşi poate găsi explicaţia într-o exacerbare umorală a creierului reptilian, în focul luptei, cruzimea aceea pasivă nu are nici explicaţie nici scuză. Dar nimeni nu este judecat pentru asta. Nu aici pe pământ. Nu încă.
Nu intenţionez să fac acum o analiză politică a evenimentelor. Nu vreau să-i judec nici pe mineri, căci nu toţi erau aşa, iar răspunsul la ură nu este ură. Dar îmi rezerv dreptul de a simţi o scârbă imensă faţă de Televiziunea noastră Română care a prezentat în data de 14 ce a prezentat, în vreme ce pe stradă se întâmplau cele de mai sus. Mai îmi rezerv dreptul de a simţi o scârbă şi o milă imensă pentru domnul Marinescu care e prea adânc înfundat într-un Preaurât-mirositor pentru a mai avea vreo şansă de a privi vreodată liniştit în oglindă. Atât.
Şi dacă această scârbă şi această milă vor fi numite de domnul Răzvan Theodorescu instigare la violenţă, aşa să se numească. Vă spun doar că minerii stăpâneau oraşul. Iar oraşul simţea asta şi se închina stăpânului şi se gudura pe lângă el.
Redacţia ”NU”
Spirala violenţei
Că pe 13 iunie a avut loc la Bucureşti o tentativă de lovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima d-l Răzvan Theodorescu. Oricine s-a aflat în acele ore la Televiziune, la Interne sau la Poliţie poate rememora mirosul sălbăticiei şi fricii care pluteau în aer. E lesne de înţeles că imaginile din seara aceea, transmise de TVR, şi mai ales lipsa oricăror imagini, vreme de 40 de minute pe micul ecran, au creat, inevitabil o stare de tensiune, de panică, în întreaga ţară. Ceea ce s-a întâmplat a doua zi în Bucureşti, începând cu primele ore ale dimineţii, a fost o reacţie tot atât de inevitabilă; spirala violenţei odată iniţiată, urca întruna. Această reacţie s-ar fi produs şi în lipsa apelului prezidenţial, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucură preşedintele şi guvernul”.
Cristian Tudor Popescu (Adevărul)
Indemn venit din caverna
“Joi 14 iunie, ora 10,05. Pe scara din stânga platoului din incinta Poliţiei Municipiului Bucureşti sunt masaţi cei pe care minerii îi aduc din stradă. Sunt purtaţi în goană printre maşinile calcinate. Unora sângele de pe faţă li se adună în barbă. Până s-au dat prinşi s-au bătut cu furie. Antonie Dumitru (născut 25 iulie 1958) prezentator de spectacole la Hotel Bulevard, este unul dintre ei. I s-a smuls cuţitul din mână cu foarte mare greutate. El contestă. O dată arestat, a devenit mieluşel. Ca şi Vlăducu Radu (20 ani, tehnician la IOR). Arată rău de tot. Abia poate vorbi. A intrat ieri în clădirea Poliţiei, înăuntru s-a îmbrăcat în uniformă de colonel, a pus foc şi – o dată ieşit afară – l-au hăcuit ai lui, «demonstranţii paşnici», pe motiv ca ar fi … poliţist. Acum e arestat.
Ca şi profesoara de engleză Popinceanu Maria, «culeasă» din Piaţa Universităţii. E drogată. Ţipă isteric «arestaţi o femeie nevinovată cu un copil mic acasă?» Ştef Maria depune mărturie de trecător: «A sărit la mine cu unghiile. M-a tras de păr. Răcnea ca şi acum: “vedeţi unde-am ajuns daca nu l-aţi votat pe Raţiu?”» (…) Clădirea Poliţiei din Calea Victoriei arată jalnic. Am văzut etajele I, II, parterul şi podul. Nimic n-a rămas nears. (…) Pe d-l General Batlan îl întâlnim în fostul său birou. Cărbune peste tot. O scândură fumegă şi acum sub picioarele noastre. Răscopt de căldură, tavanul cade cu zgomot. Ne ferim să vorbim. Ne spune: «ieri la ora atacului eram în Piaţa Universităţii. Ocupanţii unei maşini cu număr fals (2-AG-132) au împărţit “non-violenţilor” sticle cu conţinut incendiar. Cei care au făcut ce vedeţi aici nu-s oameni. Scursura din întreaga ţară, rebut social, canalii. Beţi şi drogaţi. Din biroul acesta au furat două pistoale, două încărcătoare şi un pistol mitralieră. În garaj după ce au smuls aparatele de emisie-recepţie, au dat foc la toate maşinile. Acum nu mai avem nici una»“.
Lelia Munteanu, Mircea Bunea (Adevărul)
