Cazul Julian Assange

Epopeea Julian Assange a trecut din păcate aproape neobservata în presa din România. Mare păcat pentru că sunt foarte multe de învăţat despre ce a păţit fondatorul WIkiLeaks şi despre cât de fragile sunt drepturile presei în democraţiile vestice pe care nu încetăm să le preamărim şi să le luăm drept exemplu şi cât de ipocrite şi în fond represive sunt aceleaşi democraţii.
Julian Assange este, cum se descrie, un reporter de investigaţii care a înfiinţat WikilLeaks în 2006, nu este plătit pentru munca sa şi are, potrivit propriei declaraţii, ultimul cuvânt în ce documente se postează pe site-ul WIkileaks. De asemenea, toţi colaboratorii său sunt neplătiţi. WikiLeaks a publicat în ultimii patru ani mai multe documente secrete decât întreaga presă mondială postbelică la un loc. A publicat materiale documentare despre crimele comise în Kenia, biserica scientologică, despre metodele de tortură folosite de americani la Guantanamo împotriva celor suspectaţi de a fii terorişti islamici, documente care arată că în Irak la Falluja, centrul rezistenţei antiamericane, rata cancerelor este mai mare decât la Hiroshima în urma folosirii de către armata americană a obuzelor de artilerie pe bază de uraniu  sărăcit.  Assange a fost votat pe locul 23 între primii 50 cei mai influenţi oameni ai planetei de către săptămânalul englezesc New Statesman, iar în această săptămână era pe locul întâi în topul Persoana Anului în revista Time. De asemenea, în 2009 a fost câştigătorul premiului media acordat de Amnesty Internaţional pentru materialul “Strigătul sângelui – Asasinate şi dispariţii” despre asasinatele în masă din Kenya. Dar ce avea să îi supere pe americani de la bun început au fost documentele despre torturile pe care americanii le folosesc împotriva deţinuţilor talibani de la Guantanamo şi a războiului murdar din Irak.
Aşa că total neîntâmplător în 20 august 2010 procuratura suedeză îl interoghează pe Assange asupra unor acuzaţii de posibil viol, acuzaţii care după câteva zile sunt retrase, pentru ca pe 1 septembrie dosarul să fie redeschis. Pe 18 noiembrie este emis un mandat de arestare pe numele său iar două zile mai târziu este emis un mandat internaţional de arestare de către Interpol. Pe 28 noiembrie însă WIkiLeaks a început să publice 251.000 de telegrame diplomatice din care aproape jumătate au fost clasificate confidenţial si secret. Isteria cuprinde lumea politică americană. Gordon Liddy, fost consilier al preşedintelui american R. Nixon a sugerat ca numele lui Assange să fie trecut pe lista teroriştilor care trebuiesc executaţi fără proces. Tom Flanagan, fostul şef  de campanie al a premierului Canadian Stephen Harper a cerut şi el uciderea lui Assange. Fostul speaker al Camerei reprezentanţilor din SUA, congresmanul Newt Gingrich a declarat că Assange trebuie tratat ca un terorist care se află în război cu SUA.
Imediat după toată această isterie de peste ocean, Visa şi Mastercard au blocat conturile organizaţiei Wikileaks. Conturile personale din bănci ale lui Julian Assange au fost blocate iar la prima întâlnire cu poliţia britanică, Assange a fost şi reţinut şi apoi arestat fără drept la cauţiune pentru că, vezi Doamne, Assange ar fi un pericol public şi ar putea fugi. În acest fel, în scurt timp va fi extrădat în Suedia. Partea proastă abia acum urmează, surse din Departamentul de Stat afirmă că vor cere extrădarea lui Assange în SUA, sub acuzaţia de spionaj. Partea bună este că WikiLeaks, în ciuda atacurilor informatice, publică în continuare documente secrete şi ţine pe agendă “problema” Julian Assange.
Ce învăţăminte se pot trage de aici?
Laşitatea si ipocrizia ţărilor europene , aliaţii SUA, Suedia şi Marea Britanie, care au făcut totul pentru a-l aresta pe Assange pe baza unor mărturii hilare, dependenţa marilor companii multinaţionale Visa şi Mastercard care sacrifică interesele clienţilor săi datorită presiunilor lui Big Borther SUA. Cât despre libertatea presei ce să mai spunem? Că în Anglia calomnia este încă o infracţiune care se pedepseşte cu până la patru ani de închisoare, iar metoda de a închide gura ziariştilor, fabricându-le dosare penale de drept comun este o invenţie veche a bolşevicilor care a fost încercată cu succes şi într-o democraţie originală ca a noastră – vezi cazul Gazeta.
Dar cel mai îngrijorător lucru cred că îl constituie slaba rezistenţă a mecanismelor democratice, vechi toate de sute de ani în Suedia şi Anglia, de a rezista presiunilor unei ţări ce se consideră măsura democraţiei în lume, şi mă refer la Statele Unite ale Americii!