Biruinta credintei

    

Îl cunosc pe autor încă de la înmormântarea unei nepoate de-a lui Iuliu Maniu, când, alături de alţi confraţi, au oficiat rugăciunile serviciului religios, după frumosul nostru rit bizantin, aşa cum am mai menţionat într-un articol consacrat doamnei Doina Cornea. L-am ascultat la despărţirea de prietenul meu, dr. Ioan Bohotici, cu care – dacă îmi amintesc bine – s-a întâlnit la Aiud şi am participat la oficiile liturgice săvârşite de părinte, începând cu cele desfăşurate în Piaţa Unirii şi, apoi, în Catedrala Schimbarea la Faţă. Îmi mai amintesc şi cu câtă solicitudine l-a întâmpinat pe tata, preotul canonic Simion Man, când a vizitat sediul Episcopiei din str. Moţilor, în 1990 sau 1991. De aceea doream tare mult să cunosc viaţa părintelui Langa, în universul carcelar, bolgie dantescă îi spune la un moment dat, pe care l-a parcurs timp de 16 ani. Dacă nu mă ajuta părintele Daniel Avram – căruia îi exprim şi pe această cale mulţumiri – nu aveam nici o şansă să citesc volumul „Trecând pragul speranţei”. Unele întâmplări din carte, cum ar fi tortura „maratonului” de la Malmaison (pag. 52-58) şi întâlnirea cu Episcopul Marton Aron la Penitenciarul Aiud (p. 187-188), le-am citit anterior în Viaţa Creştină. Mai ştiam că Sfinţia Sa este şi un reputat teolog, a scris cărţi de acest gen, a tradus Psaltirea, iar un volum de poeme i-a apărut la editura Galaxia Gutenberg.
    

Pentru cei care-i cunosc mai puţin biografia, reproduc câteva date preluate din „Actualitatea creştină” nr. 7/2009, publicaţia Arhiepiscopiei romano-catolice din Bucureşti: „Pr. Tertulian Langa s-a născut la 26 octombrie 1922, în Târgu Mureş. A absolvit facultăţile de Litere şi Filosofie şi Dreptul, la Universitatea din Bucureşti, iar după cel de-al doilea război mondial, a fost asistent la catedra de Pedagogie … Trecerea în ilegalitate a Bisericii Române Unite i-a adus ani grei în temniţă. Între timp, a studiat clandestin teologia, studii pe care le începuse sub îndrumarea Monseniorului Vladimir Ghika şi a canonicului dr. Titus Mălai, pe vremea când era student la Bucureşti. Avea să fie sfinţit preot la 20 decembrie 1964, prin impunerea mâinilor Episcopului dr. Ioan Dragomir al Maramureşului. După 1990, a fost Vicar General în Eparhia Greco-Catolică de Cluj-Gherla.”
    

Volumul este mai mult decât „O carte document”, cum este subtitrată, fiind un roman non-ficţiune, în genul „Arhipelagului Gulag”. Cuprinde, pe lângă relatarea îngrozitoarelor suferinţe pe care le-a îndurat la Malmaison, Ministerul de Interne, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Aiud, Gherla, Lugoj şi Insula Mare a Brăilei, de unde a fost eliberat la 26 iulie 1964, înainte de a expira cei 20 de ani de închisoare la care a fost condamnat, şi reflecţii asupra Bibliei, istoriei, literaturii (cu precădere despre Dante şi Dostoievski) şi filosofiei. Cuprinde multe poeme compuse în închisoare, care-i demonstrează talentul şi în acest domeniu, precum şi rugăciuni create tot acolo. Sunt interesante prelegerile pe care le-a audiat în timpul detenţiei, susţinute de mari intelectuali şi personalităţi ca Alexandru Marcu, Nichifor Crainic, generalul Iosif Iacobici, Istrate Micescu, Ioan Petrovici. (Acestuia din urmă i-au apărut, înainte de 1989, cărţi de amintiri, care, desigur, nu puteau pomeni de perioada recluziunii.) Autorul cărţii noastre nu era numai auditor, ci şi conferenţiar, având o bogată cultură. Mi se par memorabile întâlnirea cu Arhimandritul Benedict Ghiuş (pag. 311-319), după cum şi efortul întreprins, împreună cu preotul Coman, pentru a oficia Liturghia în colonia penitenciară din Insula Mare a Brăilei, este o adevărată epopee.
    

Cartea, în cea mai mare parte a ei, este deosebit de expresivă. Îmi îngădui să reproduc câteva fraze: „Noian de generaţii au fost împiedecate să afle adevărul şi au fost instruite ca, vrând-nevrând, să difuzeze doar ceea ce ştiau, căci nimeni nu gândeşte decât cu informaţiile pe care le deţine, sub un sistem de informaţii dirijate; iar lumii i-au fost infiltrate numai acele informaţii care serveau un scop prestabilit. Orgoliul personal urma să intervină în apărarea a ceea ce deţine. Acesta este mecanismul psihologic al apărării erorii şi minciunii pe care o deţinem, cu care ne identificăm, fanatic apărând-o cu toată îndârjirea instinctului de proprietate.” (p. 173)
    

Constatarea, aşa de riguros prezentată, este, fără îndoială, caracteristică, în primul rând, regimurilor totalitare. Din păcate, tendinţa aceasta are un caracter mai general. Nici istoria noastră, scrisă înainte de 1940, nu a fost lipsită de exagerări, care depăşeau limitele unei inerente mitologizări. Din înfrângeri, se făceau victorii, iar pentru toate neajunsurile proprii erau vinovaţi străinii din ţară şi exterior. Nu trebuie uitat că statele mici şi mijlocii, în preajma marilor imperii, nu au avut un destin de invidiat. Mai există un pericol: chiar fără să fim dirijaţi, prin manipularea informaţiei („Ministerul adevărului”) ne străduim să vedem realitatea cum am dori să fie şi nu cum se prezintă cu adevărat. De aceea, abordarea cunoaşterii fenomenelor sine ira et studio, chiar la oamenii de bună credinţă, este rară.
    

Fiindcă am făcut trimitere la necesitatea de a se păstra justa cumpănă, chiar şi în examinarea acelui mecanism menit să distrugă fizicul, dar mai ales sufletul celor întemniţaţi, care, prin credinţă şi rugăciune, au fost liberi şi victorioşi, cartea mai reuşeşte să demonstreze un lucru deosebit de relevant. Şi la cei mai odioşi torţionari se găseau urme de omenie. Mă gândesc la momentul când întemniţatul le-a văzut, pentru prima oară, la vorbitor, pe soţia şi copila sa, iar cel poreclit „Este” a ridicat fetiţa peste gardul de sârmă, pentru ca aceasta să-şi poată îmbrăţişa tatăl (p. 246) sau când temutul comandant Stratache îi cere celui găsit cu prescura ascunsă să se roage pentru soţia lui bolnavă (p. 323). Apoi, când, trimiţând verigheta soţiei, a găsit înţelegere la paznic, pentru a-i scrie câteva rânduri, demonstrând că este încă în viaţă (p. 199). Cu aceste remarci nu vreau să diminuez intensitatea incomensurabilă a suferinţelor deţinuţilor politici, faţă de care cei de drept comun apăreau ca nişte privilegiaţi. Foamea, cumplita foame, care a însoţit ca un corolar şederea în temniţă, poate mai puţin în Colonia Grădina, în care condamnaţilor li se dădea mâncare mai bună, mi-a fost relatată şi de amicul meu Bohotici. Despre acest mijloc de exterminare a scris şi I.P.S. Bartolomeu în Memoriile sale. Ce să mai vorbim de violenţele fizice, unele pur şi simplu torturi sadice, care l-au marcat pe autor până la sfârşitul vieţii. Despre organele de animale semi-alterate, date ca hrană condamnaţilor de la penitenciarul Aiud, a scris şi părintele Iosif Pop, în cartea sa „Memorii şi credinţă”, publicată de Fundaţia culturală „Vasile Netea”, din Târgu Mureş (p. 197). Copleşitor este bagajul de suferinţe acumulat de părintele Tertulian de-a lungul anilor. De aceea sunt pe deplin potrivite cărţii cuvintele Apostolului Luca „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, vor striga pietrele”. Experienţa carcerală confirmă, din nou, adevărul celor scrise în Cartea Cărţilor, că sunt mai periculoşi cei care tind să altereze sufletul decât cei care atentează la trupul nostru. Ţinând seama şi de atitudinea, nu întotdeauna prudentă, a eroului principal, ca să mă exprim printr-un eufemism, dacă nu ar fi avut o credinţă nestrămutată, nu cred că l-am mai fi avut printre noi.
    

Considerând atât viaţa părintelui, cât şi cartea lui, ca o biruinţă a spiritului, îmi permit şi câteva observaţii. În primul rând, nu cred că originea etnică a torţionarilor este cauza reală a relelor parcurse de ţara noastră în trecutul apropiat. (Transcrierea numelor reale ale politicienilor şi torţionarilor din acele vremuri o face şi Ion Gavrilă Ogăranu, când comentează dosarul informativ al Episcopului Ioan Suciu.) Ţurcanu de la Piteşti, cel cu „reeducarea”, a fost român 100%, ba a făcut parte dintr-o mişcare care se considera morală şi naţională, dar a asasinat patru prim-miniştrii într-un interval de 8 ani. (Cei de la Auschwitz, care au ucis peste 6 milioane de oameni, îndeosebi evrei, au avut aceeaşi naţionalitate cu Goethe şi Kant.) Răul nu e un concept abstract, fiind legat nemijlocit şi concret de partea negativă din oameni. Remarca cu privire la un paznic: „în fruntea lor mergea un individ care, pesemne, din pântecele mă-sii întârziase-n soare, însă, ce-i drept, era cu cizme şi fudul” (p. 269) nu este în concordanţă cu ideea că, în faţa Divinităţii suntem egali, indiferent de culoarea pielii. Sunt şi observaţii de amănunt, care nu afectează valoarea cărţii şi pot fi luate în considerare la o viitoare ediţie, mai ales că aceasta a apărut într-un tiraj confidenţial. Astfel, „Drum fără pulbere” a fost scrisă de Petru Dumitriu, şi nu de Radu Tudoran (p. 266), Lenin a avut multe păcate, dar mujic nu era, Kapiţa a fost un fizician remarcabil – cred că a primit şi premiul Nobel – şi nu un pseudo-savant, ca Lâsenko, eliberarea deţinuţilor politici din 1964 nu a fost determinată de necesitatea intrării în Organizaţia Naţiunilor Unite, (p. 339), România fiind membru ONU din 1955, ci de conflictul real cu sovieticii. Gheorghe Gheorghiu-Dej a dorit cu adevărat să obţină sprijin popular în confruntarea cu ruşii.
    

Încercând o sinteză a celor scrise despre această carte de referinţă, mă bucur că părintele Langa a dat curs îndemnului lui Ioan Paul al II-lea, papă de origine slavă, şi a purces la această scriere, prin care istoriografia, proza şi filosofia românească sunt mai bogate.

16 iulie 2009