Printr-o şansă, care nu se mai repetă, şi datorită prezenţei de spirit a unui pasager dintr-un avion care se îndrepta de la Amsterdam la Detroit, omenirea a evitat ca sfârşitul anului trecut să stea sub semnul neputinţei societăţilor civilizate de a contracara, în suficientă măsură, agresivitatea fără limite a fanaticilor sinucigaşi. Preşedintele Obama şi-a asumat răspunderea pentru cele întâmplate, motiv pentru care, probabil, se vor produce bulversări în structurile de conducere ale serviciilor „inteligente” şi, cred, se va îmbunătăţi cooperarea dintre acestea. Nigerianul în cauză a fost semnalat chiar de către tatăl său ca o persoană periculoasă, unele instituţii americane îl aveau în baza de date ca suspect şi, totuşi, s-a îmbarcat, fără probleme, în aeronavă.
Fiindcă a fost instruit în Yemen, stat musulman, am văzut la TV demonstranţi, în oraşele americane, care puneau sub semnul egalităţii terorismul cu Islamul. Islam semnifică, în arabă, „supunere faţă de Dumnezeu” şi este a treia mare religie monoteistă în lume, (enunţarea o facem în ordine cronologică), după cultul mozaic şi creştinism. Are aproximativ un miliard de adepţi şi este în plină expansiune. Cartea lui fundamentală este Coranul şi a fost relevată profetului Mahomed, în anul 611, fiind alcătuită din 114 sure (capitole), divizate în 6226 de versete. Islamismul nu este omogen, 90% sunt suniţi, iar diferenţa o reprezintă – în cea mai mare parte – şiiţii. Contradicţiile între cele două ramuri sunt puternice, mergând până la conflicte armate acute, cum se întâmplă acum în Irak.
În raport cu Islamul, funcţionează o mulţime de prejudecăţi; una din acestea este că arabii sunt musulmani, iar musulmanii sunt arabi. În realitate, aria popoarelor musulmane este foarte întinsă: din Mauritania până în Indonezia, cea mai mare ţară islamică din lume, din Africa neagră până în China şi Asia centrală, iar în Bulgaria, ţară UE, sunt peste 1 milion de locuitori având această religie. În România, populaţia turco-tătară este de 200.000 de persoane. O altă prejudecată este aceea că Islamul, prin esenţa lui, este intolerant şi agresiv. Desigur, există ţări fundamentaliste, cum este Arabia Saudită sau Libia, pe care o cunosc mai bine, dar să nu uităm că exclusivismul nu este caracteristic numai acestei religii. Să ne gândim ce s-a întâmplat, până nu demult în Irlanda de Nord, deci în Marea Britanie, cea mai veche democraţie din lume, sau la cât sunt de tensionate relaţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania, provincie românească, care se găseşte în centrul Europei. Pentru aceste situaţii nu sunt de vină religiile, ci adepţii lor.
Trebuie, însă, să recunoaştem, că pericolul cel mai mare îl reprezintă fundamentalismul islamic, care nu trebuie confundat cu Islamul, care a adus culturii mondiale bogăţii inestimabile. Fundamentaliştii au ucis, în această lună, creştini copţi în Egipt, numai pentru că sărbătoreau, în stil vechi, Crăciunul, iar în Malaiezia au fost distruse lăcaşuri de cult pentru că erau creştine. Dar, iraţionalul nu are o culoare anume: nici hinduşii nu se arată mai toleranţi, în multe zone ale Indiei, în raport cu adepţii altor religii.
Violenţa fundamentalismului islamic este determinată nu numai de fanatismul adepţilor, ci şi de condiţiile social-economice locale. Revoluţia islamică din Iran a fost consecinţa atât a moravurilor dezmăţate ale acoliţilor Şahului, ci şi de discrepanţele uriaşe dintre săraci şi bogaţi. În Afganistan, până nu se va ridica nivelul de trai şi nu se va limita corupţia, talibanii vor găsi întotdeauna sprijin, oricâte trupe ar trimite NATO acolo. O ţară săracă, în descompunere, pradă bandelor islamice, care practică şi pirateria, este Somalia.
Pornind de la premisa că, la început de mileniu, un alt război mondial se duce împotriva terorismului şi că pericolele acestuia nu se circumscriu numai în direcţia ţărilor bogate, o ţară ca România, deopotrivă membră NATO şi UE, trebuie să menţină trează atenţia în această direcţie, pentru a contracara potenţiale pericole.
Din acest punct de vedere, consider că SRI şi-a făcut datoria. Slavă Domnului, am fost scutiţi de atentate, (la începutul anilor ‘90, totuşi, un diplomat indian era să fie asasinat la Bucureşti), iar actuala conducere a Serviciului pare să fie profesionistă. Aşa fiind, este important, tare important, ca Serviciul Român de Informaţii să primească resursele materiale de care are nevoie, chiar şi în condiţiile crizei economice, ce pare că nu se mai termină. Cred că şi Parlamentul României va împărtăşi această convingere.
Fiindcă a fost instruit în Yemen, stat musulman, am văzut la TV demonstranţi, în oraşele americane, care puneau sub semnul egalităţii terorismul cu Islamul. Islam semnifică, în arabă, „supunere faţă de Dumnezeu” şi este a treia mare religie monoteistă în lume, (enunţarea o facem în ordine cronologică), după cultul mozaic şi creştinism. Are aproximativ un miliard de adepţi şi este în plină expansiune. Cartea lui fundamentală este Coranul şi a fost relevată profetului Mahomed, în anul 611, fiind alcătuită din 114 sure (capitole), divizate în 6226 de versete. Islamismul nu este omogen, 90% sunt suniţi, iar diferenţa o reprezintă – în cea mai mare parte – şiiţii. Contradicţiile între cele două ramuri sunt puternice, mergând până la conflicte armate acute, cum se întâmplă acum în Irak.
În raport cu Islamul, funcţionează o mulţime de prejudecăţi; una din acestea este că arabii sunt musulmani, iar musulmanii sunt arabi. În realitate, aria popoarelor musulmane este foarte întinsă: din Mauritania până în Indonezia, cea mai mare ţară islamică din lume, din Africa neagră până în China şi Asia centrală, iar în Bulgaria, ţară UE, sunt peste 1 milion de locuitori având această religie. În România, populaţia turco-tătară este de 200.000 de persoane. O altă prejudecată este aceea că Islamul, prin esenţa lui, este intolerant şi agresiv. Desigur, există ţări fundamentaliste, cum este Arabia Saudită sau Libia, pe care o cunosc mai bine, dar să nu uităm că exclusivismul nu este caracteristic numai acestei religii. Să ne gândim ce s-a întâmplat, până nu demult în Irlanda de Nord, deci în Marea Britanie, cea mai veche democraţie din lume, sau la cât sunt de tensionate relaţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania, provincie românească, care se găseşte în centrul Europei. Pentru aceste situaţii nu sunt de vină religiile, ci adepţii lor.
Trebuie, însă, să recunoaştem, că pericolul cel mai mare îl reprezintă fundamentalismul islamic, care nu trebuie confundat cu Islamul, care a adus culturii mondiale bogăţii inestimabile. Fundamentaliştii au ucis, în această lună, creştini copţi în Egipt, numai pentru că sărbătoreau, în stil vechi, Crăciunul, iar în Malaiezia au fost distruse lăcaşuri de cult pentru că erau creştine. Dar, iraţionalul nu are o culoare anume: nici hinduşii nu se arată mai toleranţi, în multe zone ale Indiei, în raport cu adepţii altor religii.
Violenţa fundamentalismului islamic este determinată nu numai de fanatismul adepţilor, ci şi de condiţiile social-economice locale. Revoluţia islamică din Iran a fost consecinţa atât a moravurilor dezmăţate ale acoliţilor Şahului, ci şi de discrepanţele uriaşe dintre săraci şi bogaţi. În Afganistan, până nu se va ridica nivelul de trai şi nu se va limita corupţia, talibanii vor găsi întotdeauna sprijin, oricâte trupe ar trimite NATO acolo. O ţară săracă, în descompunere, pradă bandelor islamice, care practică şi pirateria, este Somalia.
Pornind de la premisa că, la început de mileniu, un alt război mondial se duce împotriva terorismului şi că pericolele acestuia nu se circumscriu numai în direcţia ţărilor bogate, o ţară ca România, deopotrivă membră NATO şi UE, trebuie să menţină trează atenţia în această direcţie, pentru a contracara potenţiale pericole.
Din acest punct de vedere, consider că SRI şi-a făcut datoria. Slavă Domnului, am fost scutiţi de atentate, (la începutul anilor ‘90, totuşi, un diplomat indian era să fie asasinat la Bucureşti), iar actuala conducere a Serviciului pare să fie profesionistă. Aşa fiind, este important, tare important, ca Serviciul Român de Informaţii să primească resursele materiale de care are nevoie, chiar şi în condiţiile crizei economice, ce pare că nu se mai termină. Cred că şi Parlamentul României va împărtăşi această convingere.
Adrian Man
14 ianuarie 2010
