Emanuel Engel, celebrul artist si critic de teatru a fost de-a lungul timpului directorul Teatrului de Stat Oradea. Întâi a fost metodist literar la Casa de Creatie, inspector de cultura si arta, coordonator al acestui domeniu pentru Regiunea Crisana si, în cele din urma, director al Teatrului de Stat. Omul îndragostit de scena, ajuns între timp, la 85 de an si, spune ca cei 14 ani petrecuti în orasul de pe Crisul Repede au fost cei mai frumosi din viata sa. Oradea a reprezentat „rampa de lansare” spre capitala în drumul spre glorie. GAZETA l-a gasit la singura biserica luterana din Bucuresti. Nu a ratat „ocazia” si i-a luat un interviu în exclusivitate.
Gazeta: Cum a început viata
d-voastra? Care sunt episoadele care v-au marcat?
Emanuel Engel: Primul episod din viata mea n-a fost prea fericit. Am ramas orfan de tata la un an si câteva luni. Ca urmare am fost crescut de parintii mamei, care erau englezi. Tatal meu, Rudolf-Wilhelm Engel, era german. Iata-ma venit în lume cu origine anglo-saxona. Nu-i vina mea. Totusi, bunicii mi-au fost ca niste parinti. În casa se traia si se vorbea englezeste. Bunicul muncea în port la Constanta la exportul petrolului si se învârtea printre vapoarele straine, unde limba de comunicare era, de regula, engleza. De la bunici mi s-au imprimat câteva precepte despre cinste, corectitudine, respect reciproc si alte norme de conduita deosebit de utile, ei m-au învatat sa-mi respect tara de origine.
Gazeta: Ati povestit deseori despre „viata de copil al portului”…
Emanuel Engel: În portul Constanta am hoinarit în anii copilariei. Baietii din cartier ma considerau un soi de translator în escapadele cotidiene printre vapoarele straine. Eu traduceam constiincios ceea ce cereau ei, de la marinarii ce priveau de pe punte ceata de copii. Se aruncau de la bord, jos pe mal, portocale, banane, dulciuri, ciocolate si chiar pachete de tigari pentru cei mai mari. Granicerul, care avea obligatia sa pazeasca nava, se facea ca nu observa forfota celor ce se luptau pentru darurile ocazionale. Eu, „translatorul”, multumeam si eram uneori invitat sa ma urc pe vapor, tot cu acceptarea tacita a granicerului. Cei din echipaj vedeau în mine reprezentarea vreunui copil de-al lor, de-acasa. Dupa ce raspundeam la întrebarile obisnuite „câti ani am” si „cum ma cheama”, eram dispus sa desfasor repertoriul de cântece în engleza, germana, franceza, italiana, greaca, turca si româna, cu dezinvoltura cu care faceam aceasi prestatie artistica si la cârciuma din coltul strazii, în spectacole serale. Eram chiar rasplatit! Bani nu aveam voie sa primesc, datorita insistentelor bunicii. Ma întorceam la bunica, înainte de apusul soarelui (nu aveam ceas si nici nu cunosteam mersul acestuia). Când soseam acasa, eram luat în primire înca de la poarta, unde astepta intrigata si îngrijorata biata bunica. Dupa niste palme, mergeam la mâncare, ma faceam însa ca manânc, caci trebuia sa fiu atent la chemarile fetelor cârciumarului din coltul strazii, unde urma sa dau recitalul seral. Ma strecuram în curte, când bunica nu era atenta si „tusti afara!”. ..
Gazeta: Si bunica nu observa lipsa?
Emanuel Engel: Poate credea ca ma joc prin curte, unde aveam un leagan, o bara pentru gimnastica si alte accesorii. În orice caz, nu lipseam mult: circa 30-40 minute, în care-mi epuizam repertoriul de cântece românesti destinate aceluiasi public: „Sub balcon eu ti-am facut o serenada”, „Du-ma-acasa, mai tramvai” (nu prea stiam eu ce-i tramvaiul!…), „La casuta alba”, „Ionel, Ionelule” si altele. Se pare ca aveam succes, pentru pu-blicul din jurul butoiului de pe trotuar, ce-mi servea drept scena, se tot înmultea si vânzarile cârciumarului progresau. Din pacate, „cariera mea artistica” si cea de „translator” au încetat, pentru ca împlineam cinci ani si am fost înscris la gradinita. Nu mai era timp de vagabondaj prin port. La gradinita cântam si spuneam poezii…dar fara sa primesc ceva!
Gazeta: Si cariera artistica?…
Emanuel Engel: Dupa gradinita a urmat scoala elementara si primii ani de liceu – de la Constanta. Cariera artistica a continuat! Ba eram recitator, ba solist vocal si, la un moment dat, dirijorul unui mic grup vocal de colinde, apoi chiar regizor si interpret pentru un spectacol dat pe scena salii festive a liceului în cls. a IV-a.
Gazeta: Remarcabila perseverenta d-voastra pentru scena…
Emanuel Engel: Din pacate, pierderea ambilor bunici – în vara în care terminam cursul inferior al liceului si urma sa trec în cel superior, mi-a dat peste cap „dulcele trai din casa bunicilor”. Ma astepta o serie de ani dificili, în care treceam de la o ruda la alta, pentru a putea învata în continuare. Si astfel, am facut o clasa la Bucuresti, alta la Râmnicu-Sarat. Chiar si scoala o transformasem într-o scena! Am preluat biblioteca muzicala, organizând auditii pentru cei care nu aveau bani sa meaga în învoire. Astfel, sâmbata si duminica, un cerc de… „melomani în formare” ascultau simfonii, opere, muzica, si balet, etc, astfel încât, Mozart, Schubert, Beethoven, Chopin, Debussi, Ravel, Ceaicovki, etc, devenisera destul de „familiari” pentru noi. Am scris si interpretat piese de teatru, chiar pe scena „Nationalului” craiovean. Si alte „ispravi artistice” cum ar fi: dirijarea unui cor imens, de sute de elevi; în tabara de vara au completat fisa mea de „om îndragostit de scena”.
Gazeta: Dar viata v-a supus la câteva încercari!…
Emanuul Engel: E drept! Contractul cu armata ma obliga sa port uniforma si sa ma supun regulamentelor si rigorilor inerente. Asta n-a însemnat ca ma putea
desparti de vechea vocatie: scena. Si în armata am fost recitator, actor, regizor, solist vocal, dirijor si chiar sef al unui ansamblu artistic, cu care faceam turnee. Am scris si interpretat scenarii radiofonice pentru „Ora armatei”.
Gazeta: Probabil ca o schimbare atât de dura v-a marcat în oarecare masura…
Engel Emanuel: Orice rau contine si un sâmbure de bine. Faptul ca aceasta cotitura din viata mea s-a produs la 33 de ani, când esti suficient de tânar, ca s-o poti lua de la început si destul de matur, ca sa alegi calea cea mai buna, m-a avantajat. Aveam si o facultate terminala si ma puteam consacra unei munci pentru care aveam vocatie: cea cultural-artistica. De aceea, m-am de-dicat cu speranta unor actiuni în care am investit multa pasiune.
Gazeta: Ce ne puteti spune despre activitatea desfasurata la Oradea?
Emanuel Engel: Orasul Oradea si Regiunea Crisana (cum era în 1958 când am descins aici) mi-au oferit conditii optime de afirmare, ceea ce nu voi uita niciodata. Si am fost pe rând, metodist literar la Casa de Creatie, inspector de cultura si arta, coordonator al acestui domeniu pentru Regiunea Crisana si chiar director al Teatrului de Stat din Oradea. Chiar si cursul pe care l-am predat la Institutul Pedagogic de 3 ani, „Sociologia culturii”, îmi dadea ocazia sa fac aplicatii practice cu studentii, urcându-i pe scena. Pregatirea unei confruntari la televiziune, între regiunea noastra si Regiunea Bucuresti, în concursul „Dialog la distanta”, mi-a dat un nou prilej sa alcatuiesc un scenariu, care sa ne duca la victorie, cu toate ca nu aveam la dispozitie fortele artistice ale Capitalei. Dupa cei 14 ani petrecuti la Oradea, considerati de mine ca fiind cei mai frumosi din viata, am fost chemat la Bucuresti, ca o recunoastere a unor merite si a experientei dobândite în Orasul de pe Crisul Repede. Am scris piese de teatru pentru Teatrul de Papusi, întrucât zborul imaginatiei nu avea limite în acest domeniu. Cu ele am câstigat premii, atât în tara, cât si în strainatate. Am adaptat o serie de lucrari din dramaturgia interbelica, dându-le o forma contemporana, am organizat festivaluri de teatru, etc.
Gazeta: De exemplu, opera „Carmen miserabile” de Rogerius a cam stârnit interesul oradenilor…
Emanuel Engel: Da, lansarea am avut-o, într-adevar, la Oradea. Oare câti locuitori ai urbei, sau chiar ai cartierului Rogerius stiu cu adevarat cine a fost acesta? Nici chiar în documentele istorice ale Primariei nu existau date clare. Lucrarea "Carmen miserabile" sau "cântecul de jale" privind distrugerea regatului Ungariei de catre tatari a fost tradusa pentru prima data din latina în limba româna de istoricul G. Popa-Lisseanu în 1935. Doar în aceasta opera putem
descoperi cucerirea Cetatii Oradiei în urma cu trei sferturi de mileniu si cum au fost arse si batjocorite femeile nobile ale orasului de catre hoardele de tatari.
Gazeta: Pe lânga istorie si cultura, aveti si o activitate muzicala intensa, chiar si acum…
Emanuel Engel: Da, nu mi-am „neglijat” „latura muzicala”, fac parte (ca dirijor) dintr-un cor prestigios, ca repertoriu si rezultate artistice: Corul „Martin Luther” al Bisericii Lutherane din Bucuresti. Noi pregatim în special lucrari din muzica preclasica, clasica, baroc – dar si lucrari contemporane. Recent am cântat un Oratoriu de Mozart, la Sibiu, în cadrul programului Capitalei Culturale Europene. Am facut si turnee în Elvetia, Germania, pregatim concerte periodice…
Gazeta: Va admir pentru spiritul d-voastra „tânar si nelinistit”!…
Emanuel Engel: Abia astept sa te invit la o sezatoare literara, auditie muzicala, sau la un concert al corului nostru!
Alexandrina Chelu
