Max Dumitraş. Un nume greu pentru arta plastică contemporană, unul din artiştii care şi-a trecut numele în cartea nemuritorilor pentru că Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz Băi este creaţia sa. Max Dumitraş respiră prin piatra pe care o transformă în veşminte şi cuci şi inspiră prin culorile cu care zugrăveşte locuinţele din diferite dimensiuni…
Trebuie să încep prin a te întreba dacă în ultimul timp ai mai lucrat ceva cu tine?
Zilnic, zilnic lucrez pentru mine şi cu mine, aici, în atelier, unde lumea care ne înconjoară prinde noi forme, noi dimensiuni…
Singurul sculptor profesionist este Dumnezeu…
Iar artiştii adevăraţi nişte mici sfinţi, o prelungire a mâinii Marelui Arhitect, nişte frunzuliţe ale trunchiului…
Cât de aproape eşti de coroană?
Sunt o fruzuliţă în coroană, dar aici umbra cea mare o ţine Brâncuşi cu forma lui rotundă, Henry Moore care sparge forma sau Alberto Giacometti care o alungeşte. Iar noi, şi noi pe acolo, nişte frunzuliţe ca nişte albine harnice şi care ţin stupul.
Ai fi putut lucra cu Brâncuşi?
Poate, poate o perioadă bine determinată în timp şi spaţiu, pentru că nici el nu a stat foarte mult pe lângă Rodin, pentru că sunt probleme de personalitate, de ritm, de căutare, de înţelegere
Ce caută, acum, în aceste momente, artistul Maxim Dumitraş?
Hm, uite, am avut la Chişinău o expoziţie uriaşă, un fel de poveste a vieţii mele, acolo, fiind sculpturi făcute în cei 35 de ani de când mă chinui cu umbra pământului. Vei găsi acolo, zbaterea mea interioră cu studiul Veşmântului (…) Am avut o interesantă expoziţie “ Veşmânt, Locuire, Cuc “ o producţie a mea, a lui Iustin Panţa, Ion Mureşan, Alexandru Uiuiu, un concept inter-art, un ansamblu postmodernist, o interacţiune între toate formele de artă. A ieşit un experiment foarte interesant …
Sunt convins. A fost vorba de o înnobilare a sculpturii cu celelalte muze surori?
Comunicarea între arte este ceea ce trebuie să facă fiecare artist, iar pentru mine, poezia este definitorie. Eu am învăţat să citesc poezia cu ochii minţii, cu inima şi cu sufletul, iar un critic de artă trebuie să ştie toate aceste lucruri
Reproşezi ceva criticilor?
Nu am cui! La ora actuală în România nu avem critici de artă adevăraţi, de ăia care să facă diferenţa între ipsos şi marmură, e o criză de oameni compatibli cu arta, cu arta cea adevărată.
Max, când lucrezi, cum îl vezi pe Dumnezeu? Te gândeşti la El cu bucurie sau cu o amară tristeţe?
Ca la un prieten. E o relaţie simplă, fără prea multe complicaţii. Nu o privesc cu fanatism. Eu mă lupt pentru echilibru. Uite, Dumnezeu e un fel de istoria a artei, o relaţie cât se poate de directă. Eu respect credinţa, iar atelierul este Biserica mea.
Bun! Povesteşte-mi te rog la ce lucrezi acum?
Este expoziţia de la Chişinău, un fel de verificare a mea, pentru că niciodată nu am văzut, la un loc, 150 de lucrări de-ale mele…
Trebuie să fie impresionant?
Este atât de impresionant (…) Acolo, acolo la Chişinău este un spaţiu extraordinar de generos. Vă spun că în România nu există o asemenea sală de expoziţii. Am pus 30 de ani de muncă împreună Veşmânt, un ciclu de Verigi şi ceea ce mă preocupă acum conceptul de Încercuire a Absenţei.
Mda… Max ce vezi tu când priveşti cerul? Care este opţiunea ta pentru zbor?
Zborul meu… Mi-am pus multe probleme cu privire la prietenul meu Brâncuşi, el, care a atins pasărea care despică văzduhul. Nu sunt de factură brâncuşian, dar ideea de zbor este prezentă şi în opera mea. E vorba de acele cercuri peste care pote oricând să zboare o pasăre, cucul de exemplu.
De ce cucul, ce e cucul ăsta, omniprezent în lucrările lui Maxim Dumitraş?
Zilnic, dar zilnic, cucul trăieşte o dramă personală. E cea mai interesantă pasăre, o pasăre care îşi depune ouăle în cuibul altor păsări. El zboară permanent într-un veşmânt al singurătăţii şi căutarea unui cuib propriu. Eu zic că lucrarea unui artist e ca un copil pe care îl faci cu sufletul. Pe urmă, acel copil te părăseşte, pleacă spre alte cuiburi. Vezi, cucul ăsta trăieşte ca un artist…
Un artist neînţeles: chiar aşa ce este un artist neînţeles?
Normalitatea în artă e cu totul altceva. Un artist trebuie să fie cu patru-cinci metri înaintea unei societăţi care nu vrea să priceapă nimic din ceea ce se întâmplă dincolo de interesele ei meschine. Sigur că vorbesc de artistul adevărat, nu de pseudo-artişti, ăştia care au sufocat România, care o murdăresc cu isteriile lor de necuvântători.
Aha, dacă vrei dăm şi nume! Apropo, cât de mult îţi este afectat spaţiul de lucru de mizeria în care trebuie să înotăm zilnic?
Eu sunt foarte supărat pe zona politicului. Nu mai pot suporta toată această falsă smerenie, această falsă abordare a lucrurilor serioase. Mă doare toată această superficialitate prin care trebuie să trecem în fiecare zi. Pentru politic, cultura nu există, e ca un punct negru într-o mare de cerneală. Cu toate acestea, ei uită un singur dar esenţial lucru – artistul este singurul care face istorie. E complicat în România (…) Eu mi-am asumat provincia, ca un fel de spaţiu rupt din rai
Atunci, atunci cum rămâne cu Bucureştiul, acolo unde, cică răsare soarele?
Răsare pe dracu. La Bucureşti e o troglodeală de anemici care stau la Muzeul Literaturii Române şi se pun unii pe alţii pe socluri. Nu generalizez, dar 80 la sută din ăia de acolo habar nu au ce se întâmplă în jurul lor. Sunt nişte fandosiţi şi snobi, iar artiştii serioşi şi adevăraţi sunt foarte puţini.
Nişte nume din arta modernă care te-au impresionat pe tine ca artist, români
Brâncuşi din care studiez şi voi tot studia. Pe urmă, nu ştiu dacă pe urmă, dar ar mai fi vorba de Paul Neagu, care, încă este un mare neînţeles. Nicodim, Apostu, cel care a dat noi direcţii în arta plastică. Mai e Constantin Popoviciu. Din păcate, în România nu a fost încă depăşită faza de busturi şi cai şi lumânări, da, da tot felul de lumânări.
Hm, cred că ştiu la ce monument faci referire…
Da, trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Cel mai penibil monument este cel din Bistriţa care cică e dedicat eroilor. Ăla nici lumânare nu e, nici flacără violetă (…) Eu am participat la concurs, dar din cauza senatorului Sbârciu şi a altor mari artişti, ca să spun aşa, lucrurile au stat cu totul altfel. De fapt, a fost un concurs la care se ştia cine este câştigătorul cu mult timp înainte. Eu mă gândesc să îi dau în judecată pentru că mă agasează vizual, deşi Mircea Spătaru este un sculptor onorabil.
Păi, Max, în actuala situaţie economică, ce să faci? Numai poţi face artă de dragul artei…
Uite, eu niciodată nu am făcut compromisuri…
Poate că ţi-ai permis, ai avut de unde…
Nu mi-am permis! Eu am lucrat, am făcut monumente funerare, mie, mie nu-mi e ruşine cu nimic din ceea ce am creat.
Atunci, cum ai rezistat?
Cum am putut. Eu am foarte mulţi "prieteni" care au vrut să mă desfiinţeze şi care lucrează în continuare. Ştii şi tu atât de bine câtă răutate există în lumea artistică. E o luptă de orgolii care, uneori, e chiar morbidă, deşi, sub soare e loc pentru toată lumea. Totuşi, trebuie să recunosc că după Revoluţie am avut un noroc fantastic cunoscând nişte oameni care m-au învăţat cum să mă mişc în lumea asta, cum e cu simpozioanele şi expoziţiile internaţionale. Am avut informaţia la timp, ceea ce a fost, este şi va fi extrem de important. E vorba de Nicolae Fleisig. Am lucrări în toată lumea…
În aceste condiţii: de ce ţi-ai asumat provincia?
Pentru că nu vreau la Buureşti, oraşul ăla e mai provincial decât Sângeorz-Băi (…) Provincia e uneori centrul, pentru că nimeni nu ştie unde e centrul acestui pământ. Pentru mine există Paris, New York, Munchen, orice alt oraş unde se întâmplă lucruri serioase. Zic eu că Bucureştiul e doar o haltă amărâtă pe harta artistică a lumii. Există, acum, în România un curent care ar vrea să stopeze tot.
De ce ar vrea acest lucru?
Pentru că sunt mici, mici de tot şi sunt frustraţi. Toţi sunt maeştrii, mari maeştrii, pe naiba, aia sunt. Fiecare, dar fiecare dintre noi avem de dus o cruce în spate, dar la artişti e mai complicat, pentru că nu ştim unde avem de ajuns. Crezi că ştiu ceva?
Ştiu că nu ştiu nimic…
Da, da, tot timpul o iau de la început, reîncep povestea pietrei şi a culorii. Eu propun ceva, iar istoria şi timpul va decide dacă am făcut propunerea cea bună. Nu criticii de artă decid cine şi cum arată candidatul la nemurire. Nişte epigonii, aia sunt. Atelierul meu e Sângeorz Băi, iar operele mele sunt doar nişte gânduri, întrupări de spirite ce fug de colo până colo. Eu nu impun omului ceea ce trebuie să vadă, îl las să simtă ce vrea şi cum vrea. Fiecare vizitator al muzeului e un artist care se autodefineşte în funcţie de impactul vizual al lucrărilor mele.
Final de an în Franţa
La finalul acestui an, Maxim Dumitraş a participat la primul simpozion de sculptură ,,ITINER'ART" din oraşul Le Revest-Franţa, la invitaţia asociaţiei Amprenta condusa de sculptorul Louis Melcky. Proiectul este sponsorizat de cariera de marmură Someca din zona Le Revest. Proiectul se desfăşoară pe o perioadă de zece ani, în fiecare an fiind invitaţi câte doi sculptori care vor realiza în acest cadru natural un amfiteatru de sculpturi în aer liber. Tot aici vor avea loc spectacole de teatru, muzică şi un cinematograf în aer liber.
Maxim Dumitraş a propus anul acesta o intervenţie în natură, un demers plastic cu tema norilor ,lucrarea având ca titlu ,,Norii din visul meu” o relaţie terestru -cosmic, o prelungire a norilor pe pământ şi având un motto de Petru Creţia:
“Privind, privind mereu, ai să-nţelegi, fără îndoială c-ai să înţelegi, că viaţa este un prilej” .
Lucrarea este o compoziţie în marmură cu dimensiunea de 25×18 metri cu textură şi intervenţie de culoare alb-albastru. Intenţia este ca norii şi cerul să devina obiect de contemplaţie, dar cel mai mult să devina un vehicul către propria găsire.
Alin Cordoş
