Baia Mare a ,,beneficiat” de o poluare crunta…

Florica Bud s-a născut la 21 martie 1957, în localitatea Ulmeni, judeţul Maramureş. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998. A debutat în anul 1993, cu volumul de proză scurtă: Iubire, sînt un obiect nezburător (Editura Gutinul). Autoarea intră cu adevărat în literatură cu romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi (Editura Dacia, 2005), aşa cum semnalează prefaţatorul acesteia, Horia Gârbea. În Mariatereza sunt eu (Editura Rao, 2007) romanciera păstrează aceeaşi arhitectură ce dă o notă distinctă volumelor sale. Ulterior, hotărâtă să îşi seducă permanent cititorii, potrivit afirmaţiei criticului Alex Ştefănescu, ea separă amalgamul de genuri din cărţile anterioare, dând naştere culegerii de pamflete Reparăm onoare şi clondire (Editura Limes, 2009). Apoi abordează tărâmul poetic în Pierd monopolul iubirii şi Crucificat între paranteze, ambele apărute la Editura Ramuri, în anul 2010. Florica Bud este o apariţie constantă în peisajul revuistic contemporan, fiind prezentă şi în antologia Bookătăria de texte şi imagini.
                        Este preşedinte al Fundaţiei Culturale Bona Fide şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor, Baia Mare, redactor asociat al revistei Nord Literar, Baia Mare. Colaborează cu revistele literare: Luceafărul (Bucureşti), Ramuri (Craiova), Acolada (Satu Mare). Deţinătoare a multor premii literare importante. Figurează în dicţionare şi antologii. Critici literari dintre cei mai cunoscuţi i-au comentat scrierile.

Iolanda Malamen: Florica Bud, L’Accademia Internazionale Il Convivo Italia ţi-a conferit în 2010 ,,Premio speciale” pentru volumul bilingv (româno-francez) ,,Pierd monopolul iubiri”.

Florica Bud: Sunt sigură că am venit pe lume înfăşată în faldurile poeziei… Din acestă cauză, în prima parte a vieţii am refuzat cu îndărătnicie să iau act de realitate dar, încet-încet, ea, realitatea, a pus ,,laba sa păroasă” şi pe mine. Nimbul poetic se stinge uşor şi… sigur că îmi este din ce în ce mai greu să păstrez un echilibru între poezie şi proză. De aceea, la o anumită vârstă, voi rămâne doar prozatoare, plângând după ceea ce nu a fost niciodată şi ar fi putut să fie…
Dar, în ciuda acestui impediment, îmi doresc în momentul de faţă să păstrez o relaţie bună cu poezia, pentru că am simţit o empatie venită atât dinspre poeţii pe care îi cunosc, cât şi dinspre cei apropiaţi.

Iolanda Malamen: Ai debutat editorial în 1993, cu un volum de proze scurte: Iubire, sunt un obiect zburător, care, de altfel, a fost şi premiat, după care a urmat o ,,avalanşă” de cărţi de proză, bine primite de critică. Ghe. Grigurcu scria: Combustibilul prozelor pe care ni le oferă Florica Bud este fantezia.

Florica Bud: Înainte de a debuta cu Iubire, sunt un obiect nezburător am primit întâiul meu premiu. Primul premiu şi ultimul primit, cel din Sicilia, sunt două dintre premiile care au în comun faptul că mi-au fost acordate de către oameni care nu m-au cunoscut şi nici măcar nu auziseră de mine.
Şi dacă ai pomenit de volumul de debut, Iubire, sunt un obiect nezburător,  o cunoştiinţă ziarist din Bucureşti a spus după ce a citit-o atunci, în 1993: Păcat că nu ai un nume, că altfel doar vei irita pe unii! În acei ani de început, în mintea mea de varză literară gândeam că mi-ar plăcea să am un mentor. Aş fi avut nevoie de un sfătuitor care să mă îndrume încotro să mă îndrept. Aşa că… a trebuit să mă descurc singură pentru prima dată în viaţă şi să pornesc. Încotro?

Iolanda Malamen: În cărţile tale, autoronia, ironia şi satira fac parte din jocul registrelor literare. Aş spune că nu-ţi scapă nimic din detaliul social, politic. Este atât de nărăvită şi amestecată   lumea de azi, încât ţi-ai adaptat ficţiunea după mersul ei?

Florica Bud: Am avut de ales între a scrie o literatură siropoasă şi cea pe care o scriu, pentru că aşa cum din punct de vedere uman trec de la o extremă la alta, tot aşa se întâmplă şi cu scrisul meu. Aş vrea să mă vezi plângând pe marginea unei cărţi… de iubire. Dar, tocmai fiindcă sunt o cititoare care suferă şi se smiorcăie, doresc să aduc veselie şi surâs în ochii presupusului meu cititor.
Realitatea prezentă – care este o sumă de rele luate din comunism la care se adaugă noi năravuri – dă buzna peste noi şi nu avem unde să ne ascundem, fiindcă oamenii de paie au privatizat până şi găurile de… şoareci!

Iolanda Malamen: Sunt foarte curioasă dacă ai un scriitor pe care-l porţi cu tine tot timpul.

Florica Bud: Am devenit o sumă a ceea ce au dorit cele două femei importante din viaţa mea, bunica şi mama. La asta s-a adăugat efectul devastator al cărţilor, când de fiecare dată am vrut să fiu alt personaj de roman şi să scriu o carte la fel de bună ca şi cea pe care am citit-o. Dar tot eu mă puneam la punct. De ce să fie nevoie de o copie, chiar reuşită, dacă există originalul! Când trăieşti viaţa eroinelor de roman doreşti ca şi cei din jur să se comporte ca nişte eroi. Şi intervine dezastrul când îţi dai seama că ei sunt doar nişte bieţi oameni care nu strălucesc, fiindcă nu şi-au propus acest lucru sau pentru motivul că este prea obositor să străluceşti. Sunt silită să trăiesc printre bărbaţi care se smiorcăie că îi doare ceva… şi care se îndoapă cu dulciuri, scâncind temători de moarte la piepturi siliconate. Sunt nevoită să coexist cu femei care, mai nou, doresc doar să arate bine, ca să poată deveni o marfă de schimb căci, din păcate, cele cuminţi şi gospodine nu contează în mersul vremii, decât eventual pentru copiii lor…
                 

Iolanda Malamen: Scrisul tău dă sentimentul unei libertăţi depline, prin care personajele copilăresc proteic căutîndu-şi sensul existenţei, dar şi superficializînd şi mai mult derizoriul. Poate fi spontaneitatea o sabie cu două tăişuri a prozei tale?

Florica Bud: Dacă nu putem să fim spontani, ce ne mai rămâne nouă, celor care ne ascundem după cortina de marţipan a cuvintelor? A fi spontan înseamnă în accepţiunea mea să spui ceea ce aşteaptă cei din jur de la tine sau ceea ce se cade, nu neapărat crezul sau ceea ce simţi. Sper să nu te dezamăgesc cu acest răspuns dar, din păcate, am fugit atât de mult de mine încât acum nu mă mai pot regăsi şi nici nu am desluşit încă ce planuri a avut Cel de Sus cu mine, atunci când mi-a dat voie să vin pe lume, întristând familia cu vestea că mai are o fetiţă. M-am ascuns în atâtea eroine, încât chiar nu ştiu cine sunt. Nu ştiu dacă mai contează cine aş fi putut să fiu dacă…
                    

Iolanda Malamen: Ce aşteptări aveai de la literatură, când ai început să scrii?

Florica Bud: Aşteptarea mea era aceea de a-mi rezolva toate problemele existenţiale! După cum am mai spus, am crescut într-o casă cu două femei puternice, mama şi bunica, soacra ei. Din această cauză, personalitatea mea a fost sufocată şi foarte târziu am reuşit să înţeleg câte ceva din mine. Apele existenţiale au fost tulburate şi mai tare de  cărţile în care m-am adâncit şi care m-au ajutat o lungă perioadă să îmi ascund neliniştile în paginile lor citite cu ardoare. Dar, ca orice drog, ele nu puteau să mi le rezolve decât să mi le amâne şi a trebuit la un moment dat să mă trezesc la realitate. Asta a fost prin anul 1981, când terminarea facultăţii a însemnat despărţirea dureroasă de colegi şi contactul cu producţia.  

Iolanda Malamen: Eşti preşedinte al Fundaţiei Culturale Bona Fide şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor, Baia Mare, redactor asociat al revistei Nord Literar, Baia Mare. Colaborezi cu revistele literare: Luceafărul, Bucureşti; Ramuri, Craiova; Acolada, Satu Mare.

Florica Bud: Activitatea fundaţiei mi s-a restrâns pe motive de criză milenară, dar încerc să o menţin criogenizând-o, din respect faţă de drumurile pe care le-am făcut până am înfiinţat-o. Am rubrică permanentă în revista Acolada, după cum ştii, la altele colaborez sporadic.
Dacă în 2005 nu aş fi apărut în Dicţionarul Academiei Române, aş fi renunţat la scris, descurajată de cotidian. Eram şi sunt prinsă într-o activitate urâcios-comercială, eram în renovări seculare la casă şi la magazin, aşa că nu mai aveam nevoie de o activitate care să îmi aducă decepţii şi radiografii contorsionate ale semenilor, mai mult sau mai puţin… literatori. Apărând în dicţionarul pomenit, m-a apucat ruşinea şi m-am mobilizat începând să scriu după o pauză de şase ani…

Iolanda Malamen:  De unde vine, Florica Bud, verva ironică necontenită şi cameleonică din scrisul tău?

Florica Bud: Ironia este singura mea armă de apărare. Dacă nu aş fi ales această modalitate stilistică, mi-aş fi înecat de mult cititorii într-un ocean de lacrimi şi suspine.

Iolanda Malamen: Ce poţi spune despre literatura română a ultimelor decenii?  Ce şanse europene are ea în momentul de faţă?

Florica Bud: Am înţeles din spusele românilor prezenţi la Târgul de Carte de la Frankfurt, din 2009, că dacă nu ne schimbăm stilul şi concepţia nu avem nicio şansă să ieşim în lume. Dar nu au avut prea multe şanse nici clasicii noştri, fiindcă nu au fost traduşi. Cineva se întreba: De ce i-ar interesa pe americani un Ion, ţăran din prima jumătate a secolului al XX-lea? Răspund, deşi nu se cade, cu o întrebare: De ce se îndrăgostesc străinii de maramureşeanul şi oşeanul neaoş? De ce noi, cititorii înrăiţi, am înţeles şi romanul englez, francez, rus şi chiar şi pe cel american, deşi atmosfera lor nu avea nimic în comun cu realitatea noastră strâmtă cripto-comunistă? Aveam noi mintea mai deschisă, putând aspira tot ceea ce ne cădea în calea ochilor sau noi suntem şi acum un neam de ioni literari?
               

Iolanda Malamen: Mă gândesc la un răspuns… Ce ţi-ai dori să se mai întâmple bun la Baia Mare, oraş de altfel obişnuit cu faptele culturale?  

Florica Bud: Viaţa noastră, a scriitorilor din Baia Mare şi judeţ, se desfăşoară într-un triunghi amar, nu… amoros. Un vârf al triunghiului este Inspectoratul de Cultură, păstorit de vreo zece ani de către sculptorul dr. Ioan Marchiş, care, de la bun început, ne-a explicat că de fapt instituţia pe care o conduce se ocupă, după ultimele directive, mai mult de patrimoniu decât de cultură. Alt vârf al acestui triunghi este Biblioteca Judeţeană Petre Dulfu, condusă de dr. Teodor Ardelean, fost senator şi părinte de drept, instituţia având azi una dintre cele mai impunătoare clădiri din ţară. Şi ultimul vârf al triunghiului „Bermudelor”, triunghi care macină existenţa culturnicului băimărean sau nu, este numit Bar-OJT, devenit mai în glumă mai în serios Academia OJT, care scoate din când în când o revistă, prin truda materială şi spirituală a membrilor săi şi care este locul unde îşi duc de decenii veacul artiştii Băii Mari.  
Pentru început mi-ar plăcea să fim luaţi în serios noi, scriitorii. Mi se pare umilitor ca atunci când se deschide o bibliotecă în străinătate, de exemplu recent s-a deschis una la Glasgow, pe lista participanţilor la acest eveniment să nu fie şi un scriitor, alături de iniţiatorul acestui proiect, domnul Theodor Ardelean şi alături de consilierii care l-au susţinut.
Mi-ar plăcea ca atunci când se iveşte un post în cultură, primii care să afle de existenţa lui să fim noi, nu persoane care nu au nicio tangenţă cu fenomenul cultural.

Iolanda Malamen: Cum arată portretul scriitorului român de azi?

Florica Bud: Un om-fefeleagă… obişnuit cu umilinţa şi cu statutul de scârţa-scârţa pe hârtie… cu rolul unuia care scrie în van, în speranţa că o forţă ce contează în Univers îl va repune în drepturi. A nu se citi care cumva…. răpune.