De unde sa vina lumina

Dar nu informaţia lipseşte cel mai mult, oamenii au nevoie de interpretări. Au nevoie de cineva care să le explice viaţa, să reconstruiască sensuri, să le spună ce să înţeleagă din viaţă şi ce să facă. Ne înşelăm atunci când credem că intelectualii nu sunt importanţi, că rolul lor s-a pierdut într-o lume cu atâtea capacităţi de informare independentă. Exact acum este mai mare nevoie de oameni care să prezinte reţete, să interpreteze, căci oamenii simpli nu mai au criterii după care să să distingă , nu se mai pot orienta în pădurea de semne şi simboluri (ca să folosesc o metaforă semiologică). Oamenii sunt tot mai agresaţi de o viaţă care se desfăşoară rapid, de o succesiune a crizelor, de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frică de viitor mai ales pentru că nu-l înţeleg. Şi-au pierdut încrederea într-un stat care nu-i mai protejează şi care este tot mai greu de întreţinut din puţinele lor resurse. Un stat care le transmite doar mesaje pe care ei nu le pot interpreta decât ca ameninţări. Se uită la oamenii bogaţi sau la cei care se descurcă şi au impresia (de multe ori fondată) că sunt nişte hoţi care i-au furat sau le fură mereu resursele lor. Văd politicienii care se ceartă la televizor, dar care se interesează de el, omul simplu, doar în campania electorală.

Oamenii simpli sunt naivi, dezvoltă un fel de optimism nevrotic, bazat pe frica de viitor şi atunci caută exemple facile, sunt creduli, se lasă uşor seduşi, se păcălesc uşor. Păţesc de fiecare dată asta în campania electorală şi, cu toate acestea, mai mult de jumătate dintre români se vor duce şi data viitoare la vot şi vor mai spera încă o dată că cineva le va aduce bunăstarea. Se vor duce nu întotdeauna cu speranţă, unii vor merge supăraţi să-i pedepsească pe cei de la putere, punându-i în loc pe unii care îi vor dezamăgi la rândul lor.

Nici nu ne dăm seama ce important este să fii intelectual. Dacă ne-am da seama cum se uită oamenii simpli la cei cu carte, am tresări speriaţi. Să nu ne luăm după tot felul de legende care spun că intelectualii nu mai sunt modele, pentru că nu au bani şi oamenii îşi indeamnă copiii să semene mai mult cu buticarul manelist din colţ. Oamenii caută mereu modele, dar sunt obligati să aleagă din ce li se oferă. Aleg pseudomodele doar pentru că nu au la dispoziţie modele vii, de oameni impecabili care îşi respectă statutul şi nu se vând în fiecare zi unui alt stăpân. Toate formele de revoltă pe care le-au încercat românii în istorie nu au fost susţinute de o armată de intelectuali care să dea continuitate gestului, să facă proiectul pentru lumea nouă care se putea deschide. Aşa au murit peste 1500 de oameni la Revoluţia din Decembrie 1989, iar România, pe urmă, nu a reuşit nici măcar să caute cine i-a omorât. Poate şi intelectualii au obosit să caute sau să spună adevărul, se ocupă fiecare de treaba lui. Poate unii au fost învinşi, s-au predat, nu mai cred în forţa ideilor de a schimba lumea. În locul unei elite intelectuale avem doar intelectuali risipiţi în domeniile lor. Uneori, unii dintre ei se amăgesc cu vreun proiect politic, dar se satură repede sau sunt rejectaţi după ce sunt folosiţi în campanii electorale.

Cert este că astăzi avem doar intelectuali publici care îşi cultivă un brand sau fac o afacere din poziţiile pe care le susţin. Dar oamenii, majoritatea lor, sunt singuri, sunt orfani. Au rămas să se descurce într-un timp care nu are răbdare cu ei. Se refugiază în familie şi în reţele de supravieţuire. Uneori merg la biserică unde vor să audă şi despre altceva, nu doar despre Lumea de Apoi. Cred că aşteaptă să le spună preotul lor şi lucruri despre viaţă. Şi, probabil, cei mai mulţi dintre preoţi fac asta, simt ceea ce vor oamenii de la ei.

Am scris aceste rânduri nu pentru că am vrut să dezbat problema rolului intelectualilor, ci mai ales pentru că am citit în acestă toamnă o enciclică a Bisericii Ortodoxe a Greciei care nu se ocupă cu treburi dogmatice, ci caută să fie alături de oameni şi neliniştea lor în vremuri de criză. Enciclica integrală a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei spune: ”Ţara noastră se pare ca nu mai este liberă, ci, în fapt, este administrată de creditorii noştri”.

 

Redau mai jos acest document, în loc de încheiere şi în loc de o concluzie care ar putea fi bănuită de cine ştie ce intenţii ascunse.

„CĂTRE POPOR”

Sinodul Bisericii Greciei, întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010, doreşte să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi tuturor oamenilor bine intenţionaţi, vorbind pe limba adevărului şi a dragostei.

Zilele pe care le trăim sunt grele şi decisive. Trecem, ca ţară, printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aduce ziua de mâine. Se pare că ţara noastră nu mai este liberă, ci, în fapt, este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să ia poziţie şi să aibă un cuvânt asupra crizei la care suntem martori.

Este adevărat că evenimentele actuale din patria noastră sunt inedite şi cutremurătoare. Criza duhovnicească, socială şi economică este o consecinţă firească a răsturnării întregii firi. Se încearcă dezrădăcinarea şi distrugerea temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate ca făcând parte integrantă, în chip firesc, din viaţa spaţiului nostru (elen). Din punct de vedere social, se urmăreşte o uzurpare a predaniilor şi a drepturilor noastre, desigur, cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm, de aceea, că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor/debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitările lor privesc doar chestiunile care ţin de economie şi de asigurări sau vizează şi profilul duhovnicesc şi cultural al patriei noastre.

 

În faţa acestei situaţii, orice om raţional se întreabă: de ce nu s-au luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt considerate atât de necesare? De ce nu s-au tratat la timpul lor toate aceste simptome ale crizei societăţii şi economiei pe care azi le trăim în mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceleaşi. Oare cum au socotit atunci costurile politice, cu toate că ştiau că duc ţara la catastrofă, iar azi se cred la adăpost, acţionând tot de pe poziţia celor care dau porunci? Suntem martorii unor răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi sunt impuse aproape fără nici o împotrivire.

 

În cuvinte foarte simple, criza noastră economică se datorează diferenţei dintre producţie şi consum, mai exact dintre ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de confort cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este cu mult mai mult decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă acestei situaţii, este nevoită să se împrumute, sperând că balanţa dezechilibrată se va restabili. Însă, atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, iar debitorii cer returnarea împrumuturilor, plus dobânda, se ajunge la criză şi la faliment. Criza care domină ţara noastră şi provoacă atâta suferinţă nu este însă decât vârful aisbergului. Este urmarea, este rodul unei alte crize – duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum nu are doar o dimensiune economică, ci, în primul rând, este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte nu doar conducerea ţării, ci şi poporul. O conducere care nu a fost capabilă să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut – sau nu a vrut – să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că scopul său a fost deţinerea puterii. O conducere care, în fapt, se vădeşte a fi subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.

 

Şi, pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii, fără a ne mai pune problema adevărului lucrurilor.

 

Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale şi desăvârşita nepăsare faţă de coeziunea socială au contribuit în mare măsură la situaţia actuală.

 

Esenţa crizei duhovniceşti este lipsa de sens a vieţii şi închiderea omului într-un prezent rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a ajuns doar un interval de timp nedeterminat între două date, a naşterii şi a îngropării.

 

Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu absurdul, iar lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: „de ce iei droguri, fiule?” şi îţi răspund: „spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu mai sper nimic, nu mai aştept nimic, singura mea bucurie o am atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)”. Sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: „nu înţelegeţi că eu iau droguri tocmai ca să trăiesc”, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de adecvate în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. Pentru că, în loc să căutăm sensul vieţii, noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă în afara consumului, când puterea economică şi afişarea ei ostentativă devine unicul mod al recunoaşterii sociale, atunci imoralitatea ajunge singura cale de viaţă, pentru că altfel, dacă eşti moral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi şi astfel am ajuns la decăderea morală atât a puterii, cât şi a poporului nostru în bună parte. Întrebarea-dilema a lui Dostoievski – „libertate sau fericire?” – o trăim acum în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi, omul, în mod justificat tremură mai degrabă pentru micşorarea veniturilor, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta, deci, este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii „negustori de popoare”.

 

Noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză, confruntându-ne în Sinodul Ierarhiei cu responsabilităţile noastre. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit la atitudini care v-au rănit. Distrugerea relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte a ajuns obiect de negoţ exploatat în mod pragmatic prin scandalurile fabricate, ţintindu-se destrămarea încrederii voastre în Biserică.

 

Vă spunem că Biserica are antidotul modului de viaţă consumerist şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este o fundătură, pentru că este o viaţă fără sens, atunci asceza este calea, pentru că duce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul atletului care îl pregăteşte pentru competiţie şi îl conduce la medalie, medalia fiind viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este calea libertăţii, ieşirea din sclavia inutilului care astăzi ne înjoseşte.

 

Ne îngrijorează situaţia din cadrul sistemului nostru educaţional actual, care nu se raportează la elev ca la o persoană, ci ca la un computer. Singurul lucru pe care îl face este să îl „încarce” cu materie, fără a-i păsa de întreaga sa personalitate şi de aceea, pe drept cuvânt, copiii noştri i se împotrivesc. Fapt care ne provoacă nelinişte în privinţa Noului Liceu care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, pe răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl priveşte chiar şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserică să spună cu putere şi opinia sa smerită.

Înţelegem că toate parohiile trebuie să devină spaţii primitoare pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja multe dintre ele, unde mulţi dintre tineri îşi găsesc refugiu în căutările lor după sens şi nădejde.

 

Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan. Nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă, păstorind cu putere poporul său, fără a se teme, să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, chiar dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.

 

Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om, sprijinindu-l. Biserica, însă, suntem cu toţii şi aceasta este şi puterea noastră, şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare şi pe aceasta încearcă să o submineze. Ei ştiu că dacă vor „pierde” păstorul, cu uşurinţă vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde s-a luptat împotriva lui Dumnezeu, de fapt înjosirea omului era scopul final. Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a valorii persoanei umane. Pentru aceasta, Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care, exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii, lucrează să vă fure nădejdea. Aduceţi-vă aminte că, pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, urmărindu-se de către anumite puteri doar controlul mondial, nu şi iubirea de oameni.

Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie parte a lumii şi parte a istoriei. Nu poate îngădui nici un fel de nedreptate, fiind în acelaşi timp datoare să fie gata pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că sunt oameni lângă noi care suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpânind inima lor. Noi cunoaştem acest lucru, pentru că primul lor drum în căutarea speranţei este Biserica de lângă casă, parohia. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.

Intenţia noastră este de a crea un observator al problemelor sociale care să urmărească îndeaproape şi să preîntâmpine metodic problemele pe care le produce criza actuală. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi voi că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre voi sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de biserica voastră, ca să depăşim împreună aceste momente grele.

Poporul nostru a trecut şi în alte dăţi prin sărăcie şi foamete, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea alte perspective. Mulţi dintre noi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi în jurul Bisericii, care este marea noastră familie, vom scoate la iveală greşelile noastre, vom căuta sensul vieţii în dragoste şi, astfel, vom ieşi din acest ceas greu.

Ierarhia Bisericii Greciei