Zece ani am fost copii de criminal (II)

Alexandru Trombiţaş, fiul cel mai mare al lui Francisc Trombiţaş (până nu demult presupusul făptaş al crimelor de la Sălcuţa), a decis să vorbească despre tot ceea ce a pătimit tatăl său în perioada de detenţie şi a anchetei, şi cum a fost tratat acesta de autorităţi.
Reamintim că Francisc Trombiţaş a fost achitat definitiv şi irevocabil prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de acuzaţia adusă de procurori, aceea de omor deosebit de grav.

Gazeta de Bistriţa: Avea cumva acea persoană o anumită susţinere în unele cercuri?

Alexandru Trombiţaş: Nu ştiu şi nu am nici o idee, nu mă interesează. Este treaba celor care se ocupă de caz, până la urmă. Acum, dosarul se returnează din nou la Parchet şi ei trebuie să reia cercul de suspecţi, eventual lărgit. Oricum tata nu mai poate fi suspectat, fiindcă decizia este definitivă şi irevocabilă.

Gazeta de Bistriţa: Legat de celelalte crime, ce detalii aveţi?

Alexandru Trombiţaş: Celelalte crime, din 1994, nu puteau fi făcute de un singur om. Mi-a spus doamna Ileana Rus – fântâna aceea părăsită, la acea vreme era acoperită cu moloz. Oamenii acolo îşi aruncau gunoaiele. Era efectiv acoperită. Victimele au fost găsite la circa doi metri adâncime, deci fântâna a fost mai întâi curăţită, a fost scos pământul molozul acela de acolo. Fotograful de la biroul lui Mureşan spunea că avea circa patru metri când au fost scoase victimele de acolo. Apoi, peste fântâna aceea, după ce au fost aruncate cadavrele, au fost puse dale de beton şi apoi resturi vegetale. Apoi, cea care a fost Anica Rus, eu am cunoscut-o personal, ea provine de la noi din sat. N-o putea duce un om fără să rămână urme, trebuia să o târâie, i-ar fi rămas papucii, ar fi rămas urme. Este absurd. Acolo au fost implicate două sau trei persoane, care, probabil, au ţinut cadavrele în alt loc un timp şi după ce s-au mai potolit spiritele şi ancheta s-a mai îndepărtat puţin, au fost duse acolo. Sunt bănuiţi, dar nu a treaba mea. Dacă cei din Poliţie şi Parchet, implicaţi în anchetă, ar fi vrut să descopere adevărul, ar fi putu să o facă, însă nu au vrut. Ei au dat o pistă falsă şi asta este vinovăţia lor juridică.

Gazeta de Bistriţa: Credeţi că a fost rea voinţă din partea anchetatorilor sau doar comoditate?

Alexandru Trombiţaş: În opinia mea, rea voinţă. Pentru că îi spuneam lui Mureşan, când am discutat despre crima din ’92, cum a venit Frătean şi i s-a dat cu felinarul în cap – felinarul este construit dintr-o tablă de proastă calitate şi i-am spus că îi dau sub semnătură dreptul să mă lovească în cap cu un felinar cât vrea şi dacă mă omoară să fie absolvit de lege. Nu se poate, asta e o bazaconie! Când la casa vecină, în aceeaşi noapte, tocul uşii şi uşa masivă de la intrare a fost zdrobită, femeia de acolo nefiind acasă. A fost zdrobită cu toporul, cu ceva contondent. Apoi la Vermeş, ciudat, acolo tata a intrat în cercul de suspecţi. Un frate mai mare de-al tatălui meu, care a avut grijă de tata, era stabilit la Vermeş. În ’92 – ’93 unchiul de la Vermeş a murit, iar în ’97 a murit maică-mea. Ei, tatăl meu, în special, o mai ajuta. Mai ales toamna mergea să îi taie lemnele, să îi culeagă grădina… S-a creat o adevărată poveste de dragoste, că vezi Doamne se ducea la ea, că voia să o de nu ştiu câte ori în căsătorie… Prostii! Femeia avea 67 de ani, nu ştiu câte operaţii, chiar dacă la viaţa ei a fost frumoasă. Eu nu neg că n-ar fi fost cândva vreo idilă între tata şi ea, dar nu e dreptul meu să judec moralitatea tatălui meu. Era vorba de viaţa lui personală. Şi apoi mai este un alt aspect. Am vorbit cu vecinii de la Vermeş, ai mătuşii mele, şi mi-au spus că, nu ştiu de ce, s-a spus că a fost găsită cu un ciorap pe după gât pentru că nu a fost aşa. Dar cu toate astea s-a dat anchetei un alt curs şi s-a spus că avem de a face cu un criminal în serie, monstruos de-a dreptul. Deci, să concluzionăm. Prima crimă, din 1992, a fost comisă de un singur om, motivul fiind răzbunarea. Cele două crime din 1994, au fost comise de cel puţin două persoane. Nu neapărat toate au comis, dar au fost complice, iar cea din Vermeş a fost comisă de cineva de acolo, dar nu sunt probe. Vecinii, care au stat de vorbă cu tata în acea seară până târziu, au spus că nu a fost el. Şi dimineaţa, la fel. Şi apoi ne întrebăm cum, dacă în cazul celor două crime din 1994, nu s-au putut recolta probe pentru că le-au găsit după 45de zile, în cazul crimei de la Vermeş, a doua zi, nu s-a găsit un fir de păr. Cum nu s-a găsit? O amprentă… ? S-a făcut atâta tam-tam de viol. Bun, de ce nu s-au găsit probe biologice? Vă spun eu: s-au găsit, dar le-au distrus pentru că nu erau ale tatălui meu. Iar dacă nu le-au luat, înseamnă că anchetatorii ar fi trebuit să îşi schimbe demult profesia. În opinia mea, ei au greşit flagrant, în frunte cu procurorul de anchetă, cu Judiciarul, cu cei de la Cercetări penale! Nu poţi să încredinţezi în două instituţii de bază ale Statului – Parchet şi Poliţie – asemenea responsabilităţi unor oameni care, dacă au probe şi nu le-au folosit, înseamnă că sunt iresponsabili.

Gazeta de Bistriţa: Din informaţiile pe care le aveţi, este posibil ca vreunul dintre suspecţi să aibă vreo legătură cu cineva din Poliţie?

Alexandru Trombiţaş: Nu ştiu. Dar vă fac publică o declaraţie a colonelului Nistor, după percheziţia care a avut loc la noi acasă. Acesta i-a spus fratelui meu aşa: ţi-am răscolit toată casa şi nu am găsit bani. Fratele meu i-a răspuns că nu ţine banii acasă, fiindcă el nu e în timpul zile şi nici tată meu, aşa că banii sunt la sora noastră. Colonelul i-a mai spus fratelui meu că cine are bani, are mamă şi tată. „Mama a murit în ’97, iar pe tata l-aţi luat. Aşa că banii nu îmi mai folosesc la nimic”, i-a spus fratele meu poliţistului.

Gazeta de Bistriţa: Ce veţi face de acum încolo?

Alexandru Trombiţaş: Nu ştiu. Oamenii au fost surprinşi când au văzut că noi l-am tratat pe tata aşa de bine, după ce a ieşit. Probabil unii credeau că îl vom lăsa în penitenciar la Dej, sau undeva în puşcărie să moară. Practic, când am venit prima dată, la cinci luni după arestarea lui, am fost să văd de ce nu ne lasă să vorbim cu el şi să vedem care este şi opinia lui. În noiembrie 2000, a intervenit paralizia lui. În opinia mea, aceasta a fost provocată. Spun asta, fiindcă tata, în acel moment, era într-o perioadă de relaxare, nu mai era stresat, nu mai era anchetat noaptea. M-aţi întrebat mai devreme dacă la anchete a fost prezent şi avocatul. La cele oficiale, da. Dar unul dintre motive, pentru care tata a recunoscut, a fost acesta, că era anchetat noaptea. Şi îmi spunea aşa: „unul mă lăsa, altul mă lua şi la un moment dat m-am săturat de tot şi m-am gândit că oricum sunt bătrân şi o să mor şi groapa mea o astupă, şi aşa am zis cum or zis ei”. În noiembrie 2000, m-a sunat sora mea, că tata este la spital la Dej, paralizat. Tata a fost dus în starea de paralizie de aici, din arestul poliţiei. L-am întrebat pe tata ulterior, ce s-a întâmplat în ziua aceea. El mi-a spus că cineva a venit la el şi l-a întrebat: „Cum te simţi moşule?” şi el i-a spus că nu prea bine. Atunci i s-au pus trei pastile în palmă, de care nu ştiu, dar după trei ore a paralizat. Dacă ar fi paralizat în primele cinci luni, ar fi fost una, dar după ce a fost lăsat să doarmă de seara până dimineaţa şi nu mai erau anchetă şi interogatorii, noi am fost fiecare pe la el, este suspectă paralizia lui. Momentul este suspect, mai ales că era şi înaintea alegerilor.

Gazeta de Bistriţa: Urma în momentul respectiv vreun tratament tatăl dumneavoastră? Era bolnav?

Alexandru Trombiţaş: Nu, nu a fost bolnav.

Gazeta de Bistriţa: A mai luat pastile din acelea până atunci?

Alexandru Trombiţaş: Nu, nu a mai luat. Eu nu am prea multe comentarii, decât mărturia lui. A ajuns la Dej şi, ciudat, avocatul apărării nu a ştiut nimic. La data aceea îl aveam pe avocatul Someşan. Ştiau femei de la noi din sat că tata este paralizat la Dej, şi care ne-au anunţat, dar nu şi avocatul. La Dej a stat două săptămâni. Procurorul Mureşan spunea că tata efectiv nu mai are zile. Deci a fost într-o stare îngrozitoare. Tata spune că a fost dus acolo şi abandonat pur şi simplu. N-a fost spălat, nu i s-a dat de mâncare decât din mila altor bolnavi care erau acolo şi care se puteau mişca.

Gazeta de Bistriţa: Din ceea ce îmi spuneţi, eu înţeleg că s-a dorit moartea lui…

Alexandru Trombiţaş: Sigur că da! Se întrebau mereu: mai trăieşte, mai trăieşte? Dacă ar fi murit în timpul anchetei, ar fi picat bine, pentru că nu se pronunţase încă la nici un nivel justiţia. Cazul ajunsese în instanţă, însă prima fază a durat foarte mult, vreo doi ani cu strângerea probelor, martori audiaţi, etc. După ce a fost adus acasă, ameliorarea s-a văzut în vreo două luni de zile. În urma acelei paralizii s-a decis neînceperea urmăririi penale, dar după ce şi-a revenit a urmat o perioadă de expertizare ca să se vadă dacă poate merge în instanţă. Noi am vrut să meargă în instanţă şi am spus că dacă este găsit vinovat, dovedit de instanţă, atunci înseamnă că am avut un tată nebun şi asta este, nu ne putem alege părinţii. Însă nu am acceptat fără probe. Aşa cum v-am spus a urmat o perioadă de expertizare şi a fost internat la neurologie, am fost la Medicina Legală cu dumnealui, practic a fost dus de procuratură cu maşina. Nu ştiu dacă în alte părţi ale lumii se procedează aşa, dar la noi se procedează foarte urât. Alături de biletul de trimitere, prin care era cerută expertiza, procurorul a ataşat rechizitoriul – dublu omor deosebit de grav ’92, dublu omor deosebit de grav etc., pentru ca medicul să fie subiectiv. Când citeai rechizitoriul, primul gând care îţi venea în minte era că omul acela nu trebuie să trăiască.

Gazeta de Bistriţa: Asta se întâmpla în ce an şi cum au reacţionat medicii?

Alexandru Trombiţaş: Cred că în 2002. Medicul de serviciu era doctorul Nicolau. În momentul în care am intrat în cabinet, eu întârziind câteva minute până mi-am parcat maşina, medicul chiar citea acel rechizitoriu şi i-a spus tatălui meu: „Uite ce scrie aici, moşule!”. La care tata i-a răspuns: „Acolo scrie multe, da’ nu-i adevărat. Eu uite cum arăt şi alţii sunt liberi. Eu trag ce-o făcut alţii”. În acel medicul şi-a ridicat privirea, intrasem şi eu deja în cabinet şi m-a întrebat cine sunt eu, după care mi-a spus şi mei acelaşi lucru: „Uite domnule ce scrie aici!”. Atunci i-am spus că noi am venit la medic, nu la tribunal, iar ce scrie acolo este discutabil şi justiţia va dovedi dacă ce scrie acolo este sau nu adevărat. Medicul mi-a dat dreptate, a închis şi a făcut biletul de trimitere la neurologie, la profesoara Cori, unde tata a stat internat vreo cinci săptămâni. Apoi au urmat recuperările şi toate acestea cu un om de însoţire care a trebuit să stea cu el. Deci, stres, ruşine, durere, cheltuieli financiare mari… Cred că unul dintre motivele pentru care echipa operativă se credea stăpână pe situaţie a fost că nu credeau faptul că noi vom putea duce un proces de amploarea aceasta, şi financiar şi emoţional. Din toate punctele de vedere a fost extrem de dificil.

Gazeta de Bistriţa: După ce a venit acea decizie de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aţi mai discutat cu cei din echipa operativă, evident neoficial?

Alexandru Trombiţaş: Nu, nu am mai discutat cu nimeni. Singura mea discuţie a fost atunci în 8 martie, cu Mureşan şi Nistor, iar cu ceilalţi – Sas, Trifan – nu am vorbit niciodată. Însă vreau să vă spun că am aflat că ei au fost promovaţi pentru rezolvarea celebrului caz „Sălcuţa”, salariile lor au crescut, evident, pentru un scenariu care a fost demontat de Tribunalul Bistriţa. Nu am cuvinte să apreciez, se întâmpla în noiembrie 2004, eu tocmai eram în drum spre aeroportul de la Cluj, când m-a sunat cumnata mea să îmi spună că instanţa a pronunţat sentinţa, iar tata a fost achitat. Le mulţumesc domnilor judecători, deşi nu am idee cine a judecat cazul.

Gazeta de Bistriţa: Asta se întâmpla la Bistriţa. A doua oară, la Cluj cum a fost?

Alexandru Trombiţaş: Procurorii, Parchetul, au făcut recurs la Curtea de Apel Cluj. Acolo am pierdut, acolo l-au condamnat. Acolo nu s-au administrat alte probe, fiindcă aşa e, ca şi la Înalta Curte. Motivaţia celor de la Curtea de Apel a fost că tata a recunoscut. De două ori s-au cramponat la acest nivel, de ce a recunoscut, neacceptându-se alte probe, pe care vi le-a enumerat mai devreme – izolarea lui, anchetarea lui noaptea, dezinformarea lui cum că l-au părăsit toţi, posibila tratare cu substanţe chimice pentru a influenţa starea lui psihică în acele momente, apoi momirea – a fost dus la Penitenciarul Bistriţa şi i s-a spus cam aşa: dacă zici ca noi, aici o să vii, la gospodăria anexă şi o să o duci mai bine.

Gazeta de Bistriţa: Ce veţi face mai departe, veţi da Statul în judecată?

Alexandru Trombiţaş: Este un drept legal. Am citit prin presă că noi intenţionăm să dăm Statul în judecată la Curtea Europeană. Nu este cazul. Eu am încredere în Justiţia română. Probabil vom face plângerea penală la Tribunalul Bistriţa, urmând procedura legală din România, eventual vom merge la Cluj în cazul în care nu vom fi mulţumiţi de decizie şi în sfârşit la vârf, dacă vom fi nevoiţi să ajungem la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Nu exclud un apel la Curtea Europeană, dar după epuizarea filierei româneşti.

Gazeta de Bistriţa: Veţi cere şi despăgubiri morale?

Alexandru Trombiţaş: Da, cum să nu? Este un lucru îngrozitor ce s-a petrecut. Şi îmi pare rău de presă. Eu lucrez, într-o anumită măsură, voluntar în presă, sunt colaborator la mai multe reviste româneşti din diaspora. Îmi pare rău, dar nu poţi să afirmi despre un om că e asasin, că e brută sau mai ştiu eu cum, înainte ca Justiţia să se pronunţe prin decizie definitivă. Iar ruşinea şi durerea noastră, am mai spus-o, nu se pot calcula, am fost zece ani copii de criminal.