Săptămâna trecută premierul Emil Boc afirma că :”dacă nu eliminăm sporul de zâmbet şi de ochi frumoşi, nu vom avea bani la ce trebuie.” Cred că, în actuala situaţie, cei care conduc destinele locuitorilor de pe mioriticele plaiuri ar putea suplimenta veniturile la bugetul de stat prin impunerea unui impozit pe incultură, ignoranţă, incompetenţă şi, de ce nu?, sporul pe burţile prea pline. Astfel, am elimina permanenta nevoie de a face împrumuturi de la mai marii Europei Occidentale, împrumuturi generate şi de sporurile inventate. Fiindcă suntem un popor inventiv, nu m-ar surprinde dacă o să apară „sporul pe caschetă“ – la poliţişti, „sporul de naş” – la ceferişti, „sporul de purtător de microfon” – la jurnalişti şi „sporul de cravată” – la politicieni.
Aşa cum spuneam, Guvernul uită că românii au o inventivitate nativă, că ei nu fug de lege, ei doar o ocolesc, că românilor nu le trebuie salarii, ci bani, iar cum salariile sunt aşa cum sunt, se nasc peste noapte sporuri. Sporuri pe care nimeni nu le-a contestat, nimeni nu a văzut ce prejudiciu aduc bugetului, doar atunci când a ajuns cuţitul la os. Abia acum ne dăm seama de absurditatea unor sporuri (iar aici nu generalizez), de faptul că dascălilor li s-au diminuat sporurile, că medicii se plâng de faptul că nu au salarii, nu că nu au bani, că sporul de ruşine ar trebui acordat nu gunoierilor, ci pensionarilor care au lucrat în agricultură, mamelor care nu au bani de lapte praf, elevilor care nu au bani pentru rechizite. Dar chiar dacă am păstra toate aceste sporuri inventate, chiar dacă foştii şi actualii „baroni” nu îşi plătesc dările către stat, situaţia financiară a României (nu ştiu cât de pitorească mai este) s-ar îmbunătăţi. Am fi martori la un boom economic, dacă la direcţiile de finanţe s-ar colecta impozitul pe prostie. E tragi-comică situaţia în care ne aflăm, e jenant că un popor cu zestre genetică de invidiat (fizică, psihică, intelectuală) se află pus în ipostaza unei naţiuni care nu se mai regăseşte, care cerşeşte instinctual, în ultima vreme, şi care se lasă călcată în picioare de efemerii stăpâni ai ordinii mondiale. Iar noi, în loc să găsim soluţii, în loc să privim cu mândrie înainte, găsim sporuri, care mai de care mai ştiinţifico-fantastice. Şi dacă tot trăim „în alt film”, de ce nu am inventa impozite? Nu că ar fi puţine, dar am avea ocazia să ne mai cultivăm, să mai mergem la şcoala celor şapte ani de acasă, dar cred că mulţi dintre marii patroni ar putea plăti ipotetica taxă pe avere, dar cea pe prostie îmi vine greu să cred că ar putea să o achite. De fapt, ar falimenta în două-trei luni! În schimb, statul ar câştiga. Nu ar fi impozitul pe prostie un mod de amortizare a sporurilor nejustificate?
Aşa cum spuneam, Guvernul uită că românii au o inventivitate nativă, că ei nu fug de lege, ei doar o ocolesc, că românilor nu le trebuie salarii, ci bani, iar cum salariile sunt aşa cum sunt, se nasc peste noapte sporuri. Sporuri pe care nimeni nu le-a contestat, nimeni nu a văzut ce prejudiciu aduc bugetului, doar atunci când a ajuns cuţitul la os. Abia acum ne dăm seama de absurditatea unor sporuri (iar aici nu generalizez), de faptul că dascălilor li s-au diminuat sporurile, că medicii se plâng de faptul că nu au salarii, nu că nu au bani, că sporul de ruşine ar trebui acordat nu gunoierilor, ci pensionarilor care au lucrat în agricultură, mamelor care nu au bani de lapte praf, elevilor care nu au bani pentru rechizite. Dar chiar dacă am păstra toate aceste sporuri inventate, chiar dacă foştii şi actualii „baroni” nu îşi plătesc dările către stat, situaţia financiară a României (nu ştiu cât de pitorească mai este) s-ar îmbunătăţi. Am fi martori la un boom economic, dacă la direcţiile de finanţe s-ar colecta impozitul pe prostie. E tragi-comică situaţia în care ne aflăm, e jenant că un popor cu zestre genetică de invidiat (fizică, psihică, intelectuală) se află pus în ipostaza unei naţiuni care nu se mai regăseşte, care cerşeşte instinctual, în ultima vreme, şi care se lasă călcată în picioare de efemerii stăpâni ai ordinii mondiale. Iar noi, în loc să găsim soluţii, în loc să privim cu mândrie înainte, găsim sporuri, care mai de care mai ştiinţifico-fantastice. Şi dacă tot trăim „în alt film”, de ce nu am inventa impozite? Nu că ar fi puţine, dar am avea ocazia să ne mai cultivăm, să mai mergem la şcoala celor şapte ani de acasă, dar cred că mulţi dintre marii patroni ar putea plăti ipotetica taxă pe avere, dar cea pe prostie îmi vine greu să cred că ar putea să o achite. De fapt, ar falimenta în două-trei luni! În schimb, statul ar câştiga. Nu ar fi impozitul pe prostie un mod de amortizare a sporurilor nejustificate?
Raimond PETRUŢ
