VINOVATUL DE SERVICIU
Încheiam prima parte a scurtei mele analize cu o zicală din popor cum că există foarte mulţi oameni care, deşi beneficiază din plin de-a lungul vieţii de binefacerea unei puteri, vremelnice de altfel la conducerea unui stat, în momentul eliminării ei prin forţă sau paşnic, toţi aceştia uită inopinat de tot ce au iniţiat şi făcut până în acel moment în viaţă pentru societate şi pentru ei şi se comportă ca şi cum „ nici usturoi nu a mâncat nici gura nu-i miroase”.
În noaptea de 24 decembrie 1989, proaspăt eliberat în 22 decembrie din închisoarea Aiud, unde fusesem ţinut ca deţinut politic pentru acuzaţii de complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii socialiste din România, am avut şansa – istorică aş zice – de a fi primul din noua conducere a ţării, din acel CFSN, format imediat după plecarea Dictatorului, de a-i interoga pe mulţi dintre cei care ani de zile ne-au chinuit vieţile şi au condus ţara spre dezastru. Cazat la Hotelul Steaua din cadrul unităţii Ministerului Apărării Naţionale din zona Drumul Taberei, în timpul zilelor de 23 şi 24 decembrie 1989, au fost aduşi la etajul al III-lea al clădirii şi puşi sub pază foştii demnitari, miniştri şi neamuri ale familiei Dictatorului, în funcţie de zonele din care erau aduşi şi arestaţi.
Dumnezeu a făcut să-mi întâlnesc foştii conducători ai ţării mele până ieri torţionarii poporului român, pe toţi cei care, prin politica şi atitudinea lor de exterminare a noastră, mă determinase să recurg la gestul de jertfă din ziua de 17 martie 1985, ziua alegerilor de deputaţi din România, ziua când trebuia să fie reales fiul cel mai iubit al poporului, în urma căruia am fost condamnat de două ori la moarte şi am stat timp de 5 ani în închisoare în regim de condamnat la moarte şi recluziune totală.
Şansa mea unică a fost că i-au anchetat rând pe rând pe Constantin Dăscălescu, fost Prim- Ministru de marionetă al lui Ceauşescu, Ion Olteanu, zis Ion te leagă, cu Emil Bobu, cu doamna Inspector şcolar Lina Bărbulescu (sora lui Ceauşescu), cu celebrul Inspector şef adjunct al Judeţului Olt, Emil Bărbulescu (nepotul lui Nicolae Ceauşescu), şi mulţi alţii, de felul cum au înţeles să conducă această ţărişoară şi acest popor, mereu şi mereu chinuit de cozi de topor şi imbecili ajunşi în fruntea bucatelor, prin forţă, călcând în permanenţă pe cadavre. Ce credeţi? Stupefacţie!!! Toţi la unison şi-au şters banda memoriei şi nu aveau decât un singur şi unic vinovat pentru toate suferinţele pricinuite poporului român, pe Ceauşescu, pe care, culmea oportunismului, chiar ei îl numeau „DICTATOR”. Dar cea mai relevantă întâlnire de gradul zero pe care mi-am dorit-o şi am visat-o în tot timpul petrecut în închisorile de exterminare ale regimului comunist, a fost cu fostul Ministru de Interne, Tudor Postelnicu, omul care cu 5 ani în urmă se deplasase personal la Constanţa, împreună cu Şeful Departamentului Securităţii, George Homoştean. În momentul în care eu eram interogat şi bătut crunt de bestiile securităţii, în camera de alături, unde fusese adusă mama mea, acest monstru, Postelnicu, o pălmuia şi o jignea, făcând-o „mamă de trădător„ şi „căţea” .
Încercând să-i împrospătez memoria cu acele momente, am rămas siderat când mi-am dat seama că am în faţa mea un individ tarat, un bolnav mintal, care nu mai avea reacţii şi repeta precum Gâgă – „nu sunt vinovat, nu sunt vinovat, Ceauşescu, Ceauşescu”. Desigur, vinovatul de serviciu !!.
A venit momentul 25 decembrie 1989 şi un complet de judecători, asesori populari, avocaţi chemaţi incognito, un procuror, o întreagă armată dintr-o unitate militară din Târgovişte, ba chiar şi Ministrul Apărării Naţionale, numit chiar de Ceauşescu şi odioasa lui nevastă, Elena, (în 22 decembrie 1989, ora 10.00), în persoana generalului Victor Atanasie Stănculescu, toţi care până la suirea în elicopter a cuplului erau la picioarele şi ordinele Dictatorului, tot ei l-au găsit vinovat şi l-au executat cu legile penale cerute şi promovate de el, cu armele şi gloanţele pe care le cumpărase să-şi ucidă propriul popor, acelaşi peste care se aşezase cu 25 de ani în urmă şi de care şi-a bătut joc într-un mod inadmisibil şi iresponsabil.
Cu vinovaţii în sicrie, toate slugile, de la mic la mare, au fost primii care s-au înghesuit să sărbătorească şi să danseze pe cadavrele lor !
Ba, mai mult, şi-au rescris istoriile, considerându-se chiar dizidenţi, oameni care, vezi doamne, au fost marginalizaţi şi au suferit din cauza regimului.
În noul an 1990, în noua Românie de curând eliberată de comunism, de dictatură şi cu opţiuni democratice de tip occidental şi nu stalinist, îi regăsim pe toţi lângă noul tătuc, noul lider, noul şef, Ion Iliescu, viitorul, vinovat de serviciu. De ei avea nevoie în primul rând noul conducător, pentru că în ei avea cea mai mare încredere şi nu de un fost deţinut politic sau un revoluţionar care nu ar fi avut valenţe de slugă perfectă. Conform dictonului „la vremuri noi tot noi sau dacă nu noi, copiii noştri”, toţi cei care nu s-au făcut vinovaţi de lipsă de implicare, de obedienţă şi indiferenţă faţă de drepturile fundamentale ale semenilor lor, de menţinere şi susţinere în România timp de zeci de ani a unei atmosfere de teroare şi a unei societăţi în care cuvântul de ordine era „nimeni nu mişcă în front”, şi-au găsit imediat utilitatea şi au pus umărul la crearea noii societăţi, care trebuia democratizată, prin şi cu experienţa lor binecunoscută, bună şi acum, în vremuri noi.
În fapt, şi-au continuat activităţile din poziţii mult mai înalte în stat, în noi uniforme şi redenumiri de instituţii şi funcţii, pe principiul nimic nu se pierde, nimic nu dispare, ci totul se transformă dintr-o formă într-alta.
Va urma,
Analist politic
prof. univ. dr. Florentin SCALEŢCHI
