România a fost unul dintre cei mai mari susținători ai Ucrainei în războiul cu Rusia, însă, paradoxal, nu a avut un loc la masa deciziilor europene privind viitorul acestui conflict. Mai grav, conform fostului ministru al Apărării Vasile Dîncu, autoritățile de la București au ascuns populației informații esențiale despre costurile implicării României în acest efort.
O declarație explozivă a fostului ministru al Apărării Vasile Dîncu, făcută în cadrul unei emisiuni Euronews România realizate la Bruxelles, ridică serioase semne de întrebare asupra politicii de comunicare a statului român în raport cu propriul popor. Alături de europarlamentarul Daniel Buda (PNL), Dîncu a recunoscut că România a avut o „comunicare deficitară” cu partenerii occidentali privind ajutorul acordat Ucrainei, dar a admis că acest lucru s-a datorat intenției deliberate de a nu dezvălui anumite informații publicului.
Ajutor masiv, dar fără transparență
„România a avut și are cea mai mare contribuție la susținerea Ucrainei dintre toate țările Europei de Est. Contribuția este imensă. Dar nici nu putea fi altfel, din moment ce existau informații care nu puteau fi făcute publice”, a declarat Dîncu.
Aceste afirmații chestionează serios nivelul real al angajamentului financiar al României în sprijinul Ucrainei. Cât a costat în realitate contribuția noastră? Câte miliarde de euro au fost alocații directe sau indirecte? Nimeni nu poate spune cu exactitate, deoarece statul român a ales să ascundă aceste detalii de ochii propriilor cetățeni.
Comunicare defectuoasă chiar și cu partenerii occidentali
Un exemplu concret de lipsă de comunicare eficientă a fost oferit tot de Dîncu, care a relatat un episod stupefiant petrecut la Pentagon: „Ca ministru al Apărării am fost chemat la Pentagon și întrebat de ce România nu a trecut încă la implementarea anumitor măsuri asumate. „Dar noi deja implementăm asta de trei luni”, le-am spus. Ei habar n-aveau.” a declarat Vasile Dîncu în aceeași emisiune.
Dacă până și oficialii americani nu aveau acces la aceste informații, este evident că guvernul român a dus o politică extrem de restrictivă în ceea ce privește divulgarea detaliilor despre implicarea ți costurile acesteia. Această atitudine ridică mari semne de întrebare privind transparența decizională și responsabilitatea față de contribuabili.
Un efort uriaș, dar ignorat la nivel european
Paradoxal, în ciuda efortului financiar considerabil, România nu a fost invitată la discuțiile esențiale despre viitorul Ucrainei. Deși am fost una dintre țările care au contribuit cel mai mult la efortul logistic și umanitar, deciziile mari s-au luat la Berlin, Paris și Washington, fără participarea Bucureștiului.
Această marginalizare confirmă statutul de „executant tăcut” pe care România pare să și-l fi asumat în politica externă. Statul român a urmat orbește linia UE și a SUA, fără a cere un loc real la masa negocierilor.
Datoriile uriașe care apasă pe generațiile viitoare
Una dintre marile necunoscute rămâne impactul economic al acestui angajament. Din 2021 încoace, România a înregistrat un deficit bugetar exploziv, alimentat de cheltuielile cu pandemia și războiul. Guvernul a acoperit aceste costuri printr-o politică împrumut agresivă, care începând din septembrie 2024 va face ca statul român să supraviețuiască exclusiv pe baza de noi împrumuturi.
Astfel, factura războiului nu este doar una geopolitică, ci și una economică dezastruoasă, care va apăsa pe umerii copiilor și nepoților noștri.
O politică de sacrificiu fără beneficii clare
România a ales să susțină Ucraina fără rezerve, dar într-un mod netransparent, fără ca cetățenii să fie informați despre costurile reale. Mai mult, în loc să obțină un statut privilegiat la nivel european, a fost exclusă de la negocierile mari.
Asta ridică o întrebare fundamentală: cui servește această politică? Cetățenilor români, cu siguranță, nu. Statul român pare să fi urmat directivele Bruxelles-ului și Washington-ului fără a pune în balanță interesul național, aruncându-și propria populație într-o criză economică de proporții.
Rămâne de văzut dacă această strategie va continua sau dacă, într-un final, autoritățile vor avea curajul să recunoască adevărul cost al deciziilor lor.
