Valutiștii din Bistrița, monitorizați de procurori! Rezultatul egal cu zero

Începând cu luna aprilie 2015, mai multor persoane care se ocupă cu schimbul de valută în cele trei locuri consacrate din Bistrița – Piața Decebal, Sugălete și Piața Unirii -le-au fost înregistrate și localizate comunicările telefonice, precum și traficul pe internet pentru o perioadă de cinci luni, de către procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistrița. La o distanță în timp de circa patru ani, în aprilie 2019, toți cei monitorizați au primit câte o adresă de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița, sub semnătura prim-procurorului unității, despre faptul că au fost monitorizați și dreptul de a lua cunoștință de conținutul proceselor verbale de redare sau de a asculta comunicările rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

Fenomenul schimbului ilegal de valută a apărut în Bistrița, ca de altfel în toate orașele din România,nu de ieri sau de azi. În Bistrița, primii așa-ziși ”valutiști”, deschizătorii de drumuri în acest domeniu, au intrat în pâîne încă din timpul regimului comunist, înainte de 1989. Aceștia erau aciuați de regulă pe lângă locurile de cazare preferate de turiștii străini, la ”Coroana de Aur” în cazul Bistriței, făcând parte din fauna specifică unor asemenea locuri, alături de prostituate, proxeneți și bișnițari de tot felul. Erau tolerați de regim, mulți dintre aceștia fiind ”sifoanele” securității și miliției și lucrau cu normă dublă, atât pentru organe, cât și în interes propriu, cum de altfel se întâmplă și astăzi.

Existau și înainte de ‘89

Și înainte de 1989 anumiți românii aveau acces și drept la valută, dolari și mărci vest-germane, în special muncitorii care lucrau prin țările arabe, Irak, Libia, sau persoanele care aveau rude în țările occidentale și primeau diverse sume de bani de la aceștia. Schimbul valutar era sub un control strict, achiziționarea de produse cu valută se făcea de la celebrele Shopuri, care funcționau în locurile de cazare a turiștilor străini, la care aveau acces și cetățenii români care dețineau valută, legal sau ilegal.

”Valutiști” de atunci aveau un fel de rol de supapă prin care și muritorii de rând aveau acces la sume limitate de valută pentru a procura anumite obiecte considerate de lux, țigări, băuturi fine, cafea, săpunuri, ciorapi de damă. Mai mult, aceștia constituiau un fel de interfață în relațiile cu turiștii străini, care aveau nevoie de bani românești contra valută.

Gazeta de Bistrița este unica publicație locală care de-a lungul timpului a analizat fenomenul valutist autohton, insistând în special pe identificarea cauzelor care au dus la apariția fenomenului, dar și a soluțiilor privind reducerea și combaterea acestuia. Fenomenul a apărut ca o necesitate strigentă, începând cu luna ianuarie 1990, aproape toți românii aveau nevoie de valută, iar Banca Națională a României nu era pregătită să facă față acestei cereri. Unii au simțit mirosul afacerii, posibilitatea de a face banii rapid și fără mare efort. Marea majoritate a persoanelor care au îmbrățișat această nouă ”meserie”, care nu face parte din nomenclatorul ocupațiilor din România, au fost și sunt oameni cu o pregătire medie, foști muncitori pe platforma industrială a Bistriței. Cu capital modest la început, câteva sute de dolari americani, valuta forte de atunci, dar și mărci vest-germane, au trecut la treabă, iar în aproape 30 de ani unii dintre aceștia au acumulat adevărate averi. De la început fenomenul a fost tolerat de autoritățile timpului, indiferent de culoarea politică a celor care au guvernat România. Cu diferite prilejuri, au condamnat public fenomenul, dar în realitate, în spatele ușilor închise l-au tolerat și, mai mult, l-au sprijinit.

Trimis la “produs” valutăchiar de un polițist

Un veteran al acestei îndeletniciri, din motive lesne de înțeles nu-i folosim numele real, I.M, a relatat un episod petrecut în anii de ucenicie în meseria de valutist, care demonstrează fără echivoc implicarea ”organului” în protejarea noii ”meserii”. Prin vara lui 1994 și-a pierdut locul de muncă și în disperare de cauză a încercat să-și găsească alte surse de venit. La sfatul unui fost coleg de muncă deja veteran în meserie, cu un capital de câteva sute de mărci germane a început să schimbe valută în Piața Decebal. La început a avut probleme cu integrarea în grupul de valutiști, devenit deja exclusivist ca un club englez, unde puteai accede doar în baza unui dosar solid și a unor recomadări exprese. Cu protecția oferită de fostul coleg a reușit să se mențină pe linia de plutire și să supravețuiască împreună cu familia din punct de vedere material.

La începutul anului 1995, s-a trezit cu o invitație la poliție din partea unui șef. I s-a vânturat pe sub nas un dosar cu câteva file care ar fi conținut niște acuzații la adresa lui, fără să-i precizeze în ce constau aceste acuzații. S–a speriat și a fost convins că i se poate înscena orice. În final, a acceptat târgul propus de polițist, să primească o sumă de bani în vederea rulajului pentru schimbul valutar, să plece în Ungaria, la Budapesta și să lucreze pentru el. I s-a fixat un target lunar, cât să primească polițistul în fiecare lună, din care urma să-i rămână și lui o sumă infimă din care să trăiască. A supraviețuit circa un an de zile în cea mai cruntă mizerie, dormind pe unde apuca prin gara Kelety din Budapesta, apelând pentru a face o baie și a dormi în condiții decente la niște cunoscuți care prinseseră cheag în capitala Ungariei. Lunar, trebuia să vină la Bistrița pentru a preda personal polițistului profitul realizat, care nu uita să-i fluture pe sub nas așa-zisul dosar.În final a refuzat să mai lucreze pentru polițist, i-a returnat acestuia suma de bani primită inițial, realizând că așa-zisul dosar penal a fost o cacealma prin care a fost șantajat și determinat să lucreze pentru polițist.

Situația de astăzi nu este diferită. Majoritatea ”greilor” care se ocupă cu schimbul de valută în Bistrița au un protector care vegheză asupra lor, de regulă polițist sau dintr-o structura informativă. Numai așa se explică faptul că toate așa-zisele operațiuni ale poliției întreprinse, chipurile, pentru a stopa acest fenomen sunt de fapt praf aruncat în ochii opiniei publice, pentru a demonstra că organele sunt la post și lucrează. Toate acțiunile poliției s-au soldat cu rezultate de tot râsul, confiscarea a 20 sau maxim 50 de euro. De obicei sunt prinși cei care nu au încă un protector. Și aceștia în final scapă, fiindcă de regulă contestă procesul verbal în instanță și au câștigă de cauză. Legislația în domeniu este depășită, valuta este folosită de tot românul, aproape oficial, așa că este greu să amendezi un om care deține valută și o folosește în diferite scopuri.

Supravegheați tehnic ani de zile

Dosarul deschis de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița, nr.1136/P/2018, în baza căruia un judecător de la Tribunalul Bistrița-Năsăud a autorizat supravegherea tehnică a ”valutiștilor” din Bistrița, s-a dorit a fi o lovitură inteligentă, prin care să se limiteze acest fenomen. S-a mers pe principiul să ”ne facem că lucrăm” și ”poate, poate pică ceva”. S-a lucrat degeaba și nu a căzut nimic. Nu mai vorbim de costurile uriașe ale monitorizării complete: interceptarea, înregistrarea și localizarea comunicărilor telefonice și a traficului de internet pentru o perioadă de 150 de zile a câtorva zeci de persoane.

Fără nici o îndoială judecătorului în cauză i s-au băgat sub nas niște acuzații destul de serioase ca acesta să ia măsura de limitare a unor drepturi și libertăți cetățenești a unor cetățeni români. Autorizările au fost date se pare în baza unor suspiciuni de trafic de persoane, de droguri, proxenetism, contrabandă cu diferite produse etc.

Conform unor informații pe surse, operațiunea a demarat din zona poliției, a unui șef de serviciu, care avea de reglat niște conturi cu câțiva valutiști, din motive lesne de înțeles. Din start, conform acelorași surse, operațiunea a fost un eșec, fiindcă toți cei monitorizați au fost atenționați de acest lucru.

Conform legii, după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul este obligat să informeze, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa. Ciudat, supravegherea tehnică a încetat în data de 02.02.2016, iar informarea s-a făcut la circa 3 ani distanță.

În situația de față procurorul de caz este acoperit de prevederile legale, el poate amâna motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare către subiecți, dacă acest lucru ar putea conduce la perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză sau să pună în pericol siguranţa victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora, precum și apariția unor dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.Amânarea prevăzută se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.

După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise.

Supravegherea tehnică a celor vizați a demarat la data de 10.04.2015. Automat autorizările au fost prelungite de trei ori, în baza mandatelor emise de judecător în lunile mai, iunie și iulie 2015. Aici intervine din nou un moment curios.Supravegherea tehnică a fost întreruptă la 10.08.2015, dar la 29.12.2015 a fost autorizată monitorizarea, pentru perioada ianuarie-februarie 2016.