Traditie si performanta la centenarul „rebrenistilor”

Dacă în majoritatea domeniilor performanţa şi valoarea sunt excepţiile la care se aspiră, în cadrul Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, acestea sunt la rang de normalitate, excepţiile fiind date de nerealizările normalităţii.
„Rebrenismul” pentru familiile autohtone bistriţene este un simbol al educaţiei perpetue într-o anumită direcţie, o moştenire devenită tradiţie de-a lungul generaţiilor, un cult al pregătirii şi nu în ultimul rând o simplă mândrie.

De-a lungul celor o sută de ani de învăţământ în clădirea ce adăposteşte azi Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa (CNLR), s-a creat o tradiţie care tinde spre un cult al educaţiei bistriţene şi naţionale.
Sute de familii autohtone au creată în interiorul lor o tradiţie proprie în ceea ce priveşte învăţământul şi standardul acestuia, făcând din prezenţa în băncile acestei şcoli o moştenire sfântă peste generaţii.
Mândria de a fi „rebrenist” s-a concretizat prin întâlnirile generaţiilor de absolvenţi, momentele în care s-au regăsit bunici veniţi după 30-40 de ani de la terminarea şcolii, cu nepoţeii prezenţi la ore, fiind de un grad emoţional foarte ridicat, atât pentru cei în cauză, cât şi pentru dascălii acestor generaţii.

O sută de ani de istorie a tradiţiei

Istoria şcolii se leagă foarte mult de evoluţia burgului în sine, începutul de secol XX fiind strâns legat de modernizarea şi emanciparea oraşului. Printre arhive, am găsit şi o scurtă şi foarte interesantă istorie a clădirii liceului, de altfel postată şi pe site-ul actual al CNLR.
„La începutul secolului XX, vechiul local al Gimnaziului Evanghelic din centrul oraşului nu a mai corespuns ca spaţiu cerinţelor de atunci, ceea ce a dus la ideea construirii unei noi clădiri. Acest local a fost vândut statului, de către Parohia Evanghelică, la 7 octombrie 1900, cu suma de 120.000 de coroane. După mai multe variante, s-a hotărât cumpărarea unui teren pentru noua construcţie, pe fosta stradă a Măcelarilor (azi Bulevardul Republicii). Acest teren, în întregimea lui, a avut forma unui dreptunghi, cu un front la stradă de 192 m, înspre vechiul târg de vite de 209 m şi lungimea de 230 m.
Directorul de atunci al gimnaziului, Georg Fischer, a apelat la donaţii pentru începerea construcţiei, în primul rând de la elevi şi profesori. În 1901 suma adunată a fost de 44.237 coroane.
În anul 1908 s-a format o comisie care trebuia să supravegheze modul de executare a lucrărilor, formată din Georg Fischer, Iani Henrich, Rausen Strauch, Gottfried Simbriger şi Karl Zsutz care, studiind proiectul, a hotărât introducerea încălzirii centrale proprii, acoperirea cu eternit în loc de ţiglă iar tavanele să fie realizate din beton armat, nu din lemn. Deoarece sumele adunate erau de numai 300.000 de coroane s-a renunţat la sala de gimnastică şi la 8 aprilie 1908 au început lucrările la fundaţie, la 20 ianuarie 1909 s-a încheiat acoperişul din eternit iar la 3 iunie 1909 au început lucrările la încălzirea centrală cu aburi, în antrepriza firmei «Becsky şi Toth»din Budapesta. În 1910 a început mobilarea clădirii de către fabrica de mobilier şcolar H. Uhlmann.
În toamna anului 1911 s-a dat în folosinţă această clădire. În numărul 42 al ziarului local din Bistriţa se arăta că: «Dorinţa ca ziua de dare în folosinţă a noii clădiri, să fie o zi festivă, s-a împlinit: a fost cu adevărat o zi festivă în adevăratul sens al cuvântului şi de neuitat pentru toţi cei care au participat. Au fost prezenţi printre alţii, reprezentanţi ai Gimnaziului Grăniceresc Năsăud, ai Gimnaziului de Stat Dej, ai Gimnaziului Superior Sibiu ca şi ai celor din Mediaş, Sighişoara şi Reghin». Festivitatea a început dimineaţa şi s-a încheiat la amiază cu masa festivă, în sala Casei de Cultură din parc, la care au participat peste 300 de invitaţi”, stă scris pe site-ul colegiului bistriţean.
Profesorul Leon Titieni, unul din marii directori ai instituţiei, referindu-se la datele de mai sus, spunea că: “imaginea unei perioade în care setea de emancipare prin şcoală a adunat la un loc toţi factorii şi marile personalităţi ale vremii, întru împlinirea unui vis care vine din 1863 odată cu înfiinţarea Gimnaziului Grăniceresc Românesc Năsăud şi continuând cu înfiinţarea Şcolii Normale Năsăud şi a primului liceu românesc din Bistriţa, toate în 1923, liceu care trecând prin mai multe restructurări a ajuns la ceea ce astăzi există sub denumirea de Colegiul Naţional «Liviu Rebreanu» Bistriţa”.

„Tradiţia stimulează performanţa”

Sintagma aparţine actualului director al CNLR, profesorul Constantin Rus, cunoscut de rebrenişti, şi nu numai, cu numele de alint: Costică Rus.
În momentul în care s-a discutat despre un interviu legat de tradiţia şi istoricul liceului, Costică Rus a declarat că „sunt profesor de fizică, nu de istorie, sper să fiu de folos”. Din păcate, spaţiul nu ne permite să vă prezentăm integral discuţia, acesta fiind una foarte lungă şi plină de amintiri. Acest lucru se poate face însă oricând împreună cu Costică Rus, fiind la rândul lui un rebrenist care a crescut şi educat multe generaţii de rebrenişti.
Chiar dacă pentru unii ar părea o surpriză, Rus nu consideră locul 7 pe ţară ocupat de CNLR în 2009 în „Top 10 pentru România” fiind un fapt ieşit din comun, ci încununarea unei normalităţi. O normalitate a valorii şi performanţei şcolii bistriţene, în niciun caz o excepţie. Eventualele nereuşite sunt considerate excepţii, care pot atrage după ele imboldul către performanţă.
În opinia directorului, tradiţia şi performanţa de la „Rebreanu” sunt strâns legate. Tradiţia stimulează performanţa, iar performanţa are amprenta tradiţiei.
Tradiţia performanţelor de la „Rebreanu” este foarte mare, vastă şi puternică, absolvenţii acestui liceu găsindu-şi drumul în viaţă în toate perioadele şi peste tot în lume, din Chicago sau Montreal până în Tokio sau Sidney.
Rolul esenţial în acest teatru al vieţii îl au regizorii dascăli, mulţi dintre ei „rebrenişti” la rândul lor. Spiritul acestui liceu intră prin dascăli şi iese prin elevi.
Cu toate neajunsurile şi piedicile vremurilor, atât cele din timpul celui de-al doilea Război Mondial, trecând apoi prin negura comunistă şi trăind azi drama unui sistem de învăţământ pus la zid de nemiloasa criză, eforturile dascălilor nu se opresc, aceştia îşi ţin stindardul sus, pe înaltul catarg al educaţiei şi învăţământului bistriţean.
O denumire care poate fi dată CNLR ar fi chiar denumirea unui ziar al liceului din perioada post-decembristă. Catharsis este simbolul purităţii şi al tradiţiilor învăţate. Catharsis va rămâne şi simbolul performanţei „rebreniste” de-a lungul timpului.
Chiar dacă Rus Constantin nu doreşte să fie citat, în schimb nu se poate opri din a povesti despre „Liceul Rebreanu”, acest scurt material despre tradiţie şi performanţă nu se poate încheia fără următoarele cuvinte ale directorului acestui liceu: „un rebrenist adevărat, când vorbeşte despre Rebreanu lui, lăcrimează, sunt lacrimi de bucurie şi asta spune totul!”.

Eugen Farcaşiu