De prea puţine ori ne-am gândit care ar fi povestea străzii pe care mergem în fiecare zi către piaţă, la farmacie sau când ne oprim să admirăm o haină frumoasă într-o vitrină. Câţi dintre noi ştiu că o simplă străduţă a avut cândva o istorie interesantă ori că drumul pe care îl străbatem zilnic spre serviciu încă mai ascunde, printre clădiri, bănci şi restaurante, rămăşite timide ale trecutului?
Dacă eşti grăbit, străbaţi străduţa în câteva minute. Nici nu ştii câţi oameni înainta ta au păşit pe această stradă plină de istorie, câţi oameni plini de speranţă, de ură, tineri îndrăgostiţi sau bătrâni gârboviţi îţi fac cu mâna din colţurile străzii unde fărâme de arhitectura mai păstrează parfumul vremurilor apuse.
Arhitectura Străzii Nicolae Titulescu
Pe latura din stânga a străzii Nicolae Titulescu, la nr. 1 şi 3, se află clădiri cu intrări carosabile boltite, în stilul secolelor XV–XVI; la nr.9–11, o frumoasă casă din secolul al XV–lea, păstrată în bună parte, cu o scară ce porneşte spre etaj din intrarea carosabilă boltită semicilindric. Etajul, cu frumoase bolţi ogivale de cărămidă, mai păstrează un splendid ancadrament de uşă, în stil gotic târziu şi cu însemnul breslei fierarilor; alături, la nr.13, o altă casă ce datează tot din secolele XV–XVI.
Pe latura dreaptă a străzii semnalăm existenţa, la nr.6, a unui ancadrament de portal realizat într–o manieră ce imită torsionarea şi a unei intrări carosabile cu boltă caracteristică secolului XV–XVI. Pe faţada clădirii de la nr.8 putem vedea o stemă a măcelarilor, iar la nr.18 un ancadrament de piatră cu profilatură şi un parter din secolele XV–XVI. Faţada imobilului de la nr. 18 este construită în stil baroc. La nr.20 – 22, 24, 36, 40, 42, 46 se află pasaje sau carosabile cu bolţi din secolele XV – XVI; la nr. 50 este o casă ce are în curtea interioară, la etaj, un coridor exterior sprijinit pe console de piatră similare celor folosite la zidul cetăţii.
În sfârşit, spre capătul străzii, nu departe de zidul cetăţii de pe strada Dogarilor, la nr.23, se află clădirea vechiului claustru dominican, azi căminul de bătrâni, care prezintă la intrare un frumos ancadrament de uşă luctrat în stil gotic târziu.
Comunitatea armenească
Comunitatea armenilor a intrat în Transilvania în anul 1675 şi s-a stabilit o parte în oraşul Bistriţa, iar altă parte în oraşele Gheorgheni, Frumoasa şi Dumbrăveni. Pentru că ei au intrat în relaţii proaste cu locuitorii saşi din Bistriţa, din cauza unor litigii comerciale, preotul Oxendius Verzerescul, absolvent de studii teologice în capitala Italiei, a propus clerului armean unirea cu Biserica Romei.
Curtea de la Viena era catolică, şi în acest mod comunitatea ar fi putut dobândi privilegii comerciale. Verzerescul a propus şi construirea din temelii a unui oraş propriu, Armenopolis.
Iniţial, comunitatea a reacţionat dur la propunerile preotului şcolit la Roma. Femeile armene din Bistriţa au aruncat cu pietre in caleaşca lui Oxendius Verzerescul, însă argumentele preotului au convins în final şi astfel, în jurul anului 1700, o dată cu unirea românilor cu Biserica Romei, armenii din Transilvania au decis şi ei trecerea la catolicism.
Strada Armenească
Strada Nicolae Titulescu era denumită popular şi Strada Armenească din cauza comunităţii armeneşti care a venit în oraş în anul 1672, o comunitate atât de numeroasă, încât în scurt timp Bistriţa a devenit cel mai important centru transilvănean al acestei etnii.
Comunitatea armenească a avut un rol important în istoria oraşului Bistriţa. În anul 1672 au pătruns în oraş aproximativ 3.000 de familii armene.
O mare parte a populaţiei armene era aşezată pe strada Holzstrasse, actuala strada Nicolae Titulescu, care mai este denumită popular şi Strada Armenească.
Armenii au primit o capelă în centrul oraşului pentru oficierea slujbelor religioase. Sub conducerea preotului armean din localitate, armenii au închiriat o clădire pentru activităţi educaţionale. Ocupaţiile armenilor din Bistriţa erau prelucrarea pieilor, comerţul cu vite, cu cherestea sau alte produse, dar şi agricultura, prin arendarea pământului de la proprietarii saşi.
Populaţia armeană din Bistriţa a contribuit substanţial la întemeierea oraşului armean Armenopolis (astăzi Gherla) , o parte stabilindu-se în noul oraş la 1700.
Pretextul izgonirii: epidemia de ciumă
Autorităţile săseşti, care îşi vedeau periclitate afacerile comerciale datorită noilor competitori în acest domeniu au folosit epidemia de ciumă ca pretext pentru a izgonii armenii din Bistriţa, astfel încât au obligată toţii armenii să părăsească oraşul în 24 de ore. Aceştia s-au stabilit în alte oraşe din Transilvania, majoritatea în Armenopolis-Gherla.
Cele câteva de familii de armeni care au mai rămas în Bistriţa după 1712 îşi pierd prerogativele şi calitatea de Companie Armeană, totodată pierzându-şi cu trecerea timpului şi identitatea naţională. Pierderea identităţii naţionale este un fenomen cu care s-a confruntat în marea ei majoritate întreaga populaţie armeană din Ardeal, fenomen ce corespunde obiectivului mişcării ideologice naţionale a Şcolii Ardelene Armene de împământenire. Populaţia armeană din Transilvania a cunoscut în secolul al XIX-lea un puternic proces de maghiarizare.
Conform recensământului din 1992, pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud mai trăiesc doi armeni declaraţi.
