Tănase Todoran, revolta de la Salva. Avea el un proiect pentru năsăudeni?!

Proiectul grănicerizării, îndelung cântărit în mintea bătrânului patriarh de la Bichigiu, din care anumite frânturi le-a exprimat pe 10 mai 1763, când a provocat revolta de la Salva, a avut cu siguranță o îndelungă analiză. Că liniile generale ale acestuia au fost dezbătute cu liderii obștilor din satele de pe Valea Someșului, Sălăuței și cele două de pe Valea Șieului, este probabil să se fi întâmplat, iar Cute Nimigeanul, credem că a fost liantul dintre Todoran și ceilalți lideri ai satelor.

Mesajele bătrânului oștean imperial, după îndelungi discuții cu Ștefan Cute Nimigeanul din Feldru, ajungeau purtate de acesta la ceilalți din cele 23 de sate: la Ieremia Bucșa din Mocod, Marcu a Berăriței din Nușfalău, apoi la obști precum niște ”porunci” ce trebuiau duse la îndeplinire fără condiții.

Numai așa se poate explica faptul că, la cererea lui Todoran, în jur de 3.000 de bărbați care se aflau aliniați pe Mocirla Salvei ca unul singur, au răspuns prin aruncarea armelor și s-au împrăștiat furioși pe ofițerii care până cu o zi înainte îi instruiau în tainele armelor și ale războiului. Proiectul, sigur a fost dezbătut cu liderii obștilor, altfel mesajul său de aruncare a armelor nu ar fi fost recepționat corect și nu ar fi produs efectele pe care le știm deja, din cronicile năsăudene. Liderii celor 23 de sate, ai căror capi de familii au fost prezenți pe platoul de la Mocirla Salvei în 10 mai, 1763, pentru a depune jurământul de credință, după sfințirea steagurilor regimentului nou înființat, în zona cea mai nordică din Transilvania, aflată sub dominația austriacă, erau pregătiți să arunce armele și să blocheze ceremonia jurământului. La această concluzie am ajuns după ce am analizat și comparat mai multe scrieri edite referitoare la perioada care a precedat acel 10 mai, 1763, dar și anumite detalii referitoare la firul întâmplărilor care au urmat, după acel tragic moment.

Sunt multe păreri referitoare la ce anume a generat scânteia revoltei, dar fără cunoașterea scrierilor în care au fost relatate, chiar dacă, cu mare întârziere, detaliile acelei zvâcniri în urma căreia patru vieți au fost sacrificate la temelia Regimentului II de Graniță Năsăud și a dezvoltării fără precedent a districtului cât și realizările culturale, educative și istorice și mare parte din evenimentele ulterioare, poate că nu ar fi fost posibile. Graniță Năsăudeană era o definiție a celor 44 de comunități, care până în 1783 au finalizat districtul grăniceresc năsăudean și constituia o oază de românism, cu aspirații culturale dintre cele mai înalte, ferit de acțiunile de maghiarizare și adăpostit în credința strămoșească care avea doar un lustru de catolicizare. Toate acestea în timp ce ”libertatea” câștigată ca urmare a asumării militarizării a generat profituri considerabile care au fost investite în construirea de școli și în asigurarea școlarizării cât mai înalte al urmașilor celor din districtul militarizat.

Că acest lucru a putut fi legitimat doar de suprapunerea trecerii la catolicism la pachet cu grănicerizarea în textul contractului cu cei 23 și a încă 7 comunități militarizate în valul al doilea, respectiv 1766, poate că a însemnat o greașeală a austriecilor, care nu au luat în calcul tradițiile năsăudenilor și nici faptul că, religia strămoșească era considerat de aceștia unicul mijloc de salvare din multele nevoi și asupriri la care au fost supuși sute de ani de invadatori, de coloniști și de turcii otomani. Ulterior, pe la 1783, militarizarea celor 8 sate de pe Valea Bârgăului s-a făcut fără condiția catolicizării, aceasta exclusă, pentru a nu tulbura obștile și așa asuprite cu supra măsură de conții maghiari ce străpâneau Bârgăul. Acest lucru a fost posibil ca urmare a prezenței lui Iosif al II-lea pe tronul imperial, împărat care a cunoscut îndeaproape românii năsăudeni, el vizitând comunele grănicerizate de trei ori, iar satele de bârgăuani le-a vizitat în vederea construirii drumului imperial către Bucovina, zonă pe care dorea să o ocupe.

Însă, la Salva, cu 20 de ani mai ’nainte, pe comanda generalului Buccow, cunoscutul prigonitor al ortodoxiei și distrugător al bisericilor și mănăstirilor ortodoxe, ciocnirea dintre credința și năzuințele năsăudenilor și lipsa de empatie, informație și disprețul ofițerilor din armata imperială față de cei care urmau să depună jurământul de credință a generat un caz de manipulare, și condamnare la moarte a unor țărani inteligenți, care nu doreau altceva decât să își recucerească drepturile seculare, pe care, ilegal, prin falsuri și rapturi consecutive sașii bistrițeni le-au anulat.

Din cronicile năsăudene rezultă modul josnic în care ofițerii străini, ce asigurau instrucția noilor grăniceri, se purtau cu români disprețuindu-le reperele, religia și mai ales tradițiile. Se ajunsese la un blocaj accentuat de faptul că proiectul inițial de militarizare fusese schimbat, iar românii, în frunte cu Todoran, înșelați. Acest lucru rezultă din scurtul discurs al bătrânului bichigean, din acea memorabilă zi de 10 mai! Acela de a elibera cele 23 de sate, 21 de pe Valea Rodnei și Sălăuței și 2 de pe Valea Șieului, de iobăgizarea pe care sașii o puseră la cale prin intermediul unui recensământ falsificat pentru a-i putea exploata și a le bloca libertățile. Ceea ce negociaseră la Viena Tănase Todoran, secondat de Ștefan Cute și probabil de Marcu a Berăriței: contractul de grănicerizare prin care în schimbul intrării în miliția de graniță năsăudenilor le era garantată deziobăgizarea, libertatea credinței și dreptul la proprietatea unor munți pentru pășuni și păduri, a fost ”modificat”! Pachetul otrăvit conținea o condiție care nu putea fi admisă de români și aceasta era CATOLICIZAREA! Și nici scoaterea din iobăgie a celor 23 de sate nu mai apărea în actul citit în 10 mai, ceea ce era de neiertat…

Ștefan Cute Nimigeanul și Marcu a Berăriței au lipsit de la Mocirlă? Sau nu?

În documentarea noastră am descoperit cu surprindere că, cei doi ortaci importanți ai proiectului lui Tănase Todoran pentru care s-a întors din Moldova, unde era respectat, bogat și avea trecere pe lângă domnitorul Racoviță, asumându-și pușcăria pentru dezertare și traiul greu de la Bichigiu, ca să poată ajuta românii năsăudeni să își afirme drepturile, într-unul dintre cele mai complicate momente, Ștefan Cute Nimigeanul și Marcu a Berăriței au lipsit de la momentul istoric din 10 mai, petrecut pe platoul Mocirlă de la Salva. Pe lista celor 20 de reprezentanți ai obștilor care au fost inițial condamnați la moarte pentru instigare la revoltă, iar apoi doar bătuți cu vergile, apare Ieremia Bucșa din Mocod, dar nu apar cei doi tovarăși apropiați ai lui Todoran: Cute și Marcu. O posibilă explicație este că, implicați fiind în proiectul de militarizare, atât față administrația imperială, cât mai ales față de sătenii care aveau încredere foarte mare în ei, cei doi au preferat să stea ascunși pentru a aștepta să vadă cum evoluează lucrurile privind depunerea jurământului militar, dar și pentru a putea scăpa de furia dezlănțuită a obștilor, care, după ce Todoran le-a cerut să lepede armele și să nu depună jurământul au trecut la corecții fizice și bătăi pe care le-au aplicat pe unde au apucat fără să stea prea mult pe gânduri. Sau au stat mai departe de epicentrul revoltei?! În secolul XXI putem explica acest deznodământ după ce am luat la cunoștință din cărți argumentate științific că, furia mulțimilor nu poate fi domolită cu una cu două și că, fără oarecari cunoștințe de psihologie a marilor grupuri de oameni, așa numita psihologie a mulțimilor, a lansa o idee explozivă în apropierea unui butoi cu pulbere, provoacă mari daune și dezastre. Uneori ireparabile.

De altfel, despre Marcu a Berăriței din Nușfalău există o însemnare potrivit căreia acesta se afla la o stână din Măgură, când, a doua zi după revoltă, episcopul unit de la Blaj, Petru Aron, ar fi ajuns la Nețeni pentru a se ascunde, după ce era cât pe ce să se înece în apele umflate ale râului Șieu. Dacă acest lucru a fost sau nu adevărat, doar autorul care citează o însemnare pe un ortoih de la mănăstirea Bisericani poartă responsabilitatea….

De altfel, ceva zvonuri despre ce se pregătea la Salva or fi fost, altfel episcopul Petru Aron nu ar fi fost atât de grijuliu cu pregătirea festivității propusă cu multe luni în urmă a se petrece pe data de 10 mai, la Salva, și nu ar fi poposit ca din întâmplare, pe 4 mai, cu o săptămână mai devreme la Bichigiu, satul lui Tănase Todoran! Din cronicile citite de noi pentru documentare, bătrânul oștean Todoran avea cunoștință de multă vreme de trădările care urmau să fie puse în scenă, oficial, în 10 mai 1763! Perpelirea sa și a fiului său Pintea, despre care unii spun că ar fi fost mort, dar dintr-o scrisoare, datată 6 mai, a episcopului de Blaj, rezultă că era în viață și își ajuta tatăl, ne face să credem că perpelirea, cu siguranță a avut componente dramatice la nivelul conștiinței bătrânului. Faptul că, împreună cu Pintea și câțiva bichigeni au legat clopotul bisericii pentru a nu putea fi tras și au ascuns funia acestuia, denotă clar, că încerca să găsească o soluție pentru a bloca festivitățile! Îndoiala, poate rugămințile celorlalți și responsabilitatea imensă pe care trebuia să și-o asume l-au determinat pe Todoran să înapoieze funia clopotului și să-și ceară iertare pentru gestul său, în fața episcopului unit

Rolul lui Todoran în revolta de la Salva

Într-un articol apărut în ”Revista ilustrată”, nr. 13, 1, p. 150, în anul 102, în articolul semnat de Victor Onișor și citat de Paul Ersilian în volumul de la Eikon, dedicat lui Tănase Todoran, supranumit: Todoran, episod din Istoria regimentului de la Năsăud se spune că: “Fiind luați someșenii în combinație la militarizare, fruntașii lor, între care primul loc îl ocupa Todoroan și Cute, în coînțelegere cu comunele cointeresate au intrat în tractări cu Curtea de la Viena. Acești fruntași, împreună cu alții al căror nume ne rămân necunoscute – până se vor găsi acte la Sibiu, apoi la Viena- au și călătorit la Viena, unde mai multe înțelegeri s-a încheiat un pact de militarizare, în care s-au luat condițiile în mod favorabil pentru locuitorii comunelor. Cei de acasă au primit cu mare bucurie și însuflețire condițiunile și s-au declarat gata de a primi armele.

În vara anului 1762 s-au și trimis ofițeri în ținutul Năsăudului, care stabilindu-și statul major la Năsăud, s-au apucat de formarea de compănii în cele 23 de comune. Poporul a primit cu multă plăcere armele și credincioși tradițiilor lor de vechi apărători ai țării, a arătat mult zel în instruirea militară. Ostenelile ofițerilor au fost urmate de un succes deplin. (…) Lucrurile au mers bine anul prim. Generalul Buccow cu românii au scos-o ușor și era mulțumit de ei.

O tragică rezistență a avut loc numai în primăvara lui 1763, în regimentul de la Năsăud, al II-lea regiment grăniceresc român transilvănean, iar în șirul celorlalte regimente avea numărul 17.  Buccow pentru a lua jurământul de la trupele din nou organizate , a dat ordin ca din regimentul II să iasă pe ziua de 10 mai 1763 9 companii, în echipament de paradă, la comuna Salva, pe platoul Mocirla, în partea nord-estică a comunei (…)”.

Revolta

Faptul că a servit mulți ani în armata imperială, coroborat cu inteligența sa nativă l-au ajutat să se instruiască, să scrie și să citească dar și să cunoască limba germană și să înțeleagă resorturile administrației austrice, spun unele surse istorice. Experiența de soldat l-a ajutat mult după ce a dezertat din armată și după ce s-a alăturat, în Maramureș, haiducului Pintea! Apoi, fuga în Moldova – după moartea haiducului – în 1703 unde a primit titlul de răzeș și avere din partea domnitorului din acea vreme, lucruri care i-au permis să pună în perspectivă informațiile valoroase pe care le adunase ca oștean, haiduc și credința sa în Dumnezeu, toate acestea dându-i înțelepciunea de a alege între bunurile lumești și cele spirituale. Sigur că, în bătălia cu bunurile lumești a avut câștig de cauză Dumnezeu, astfel că se întoarce în satul natal, Bichigiu, deși în Transilvania era condamnat ca dezertor. După ce face pușcărie, la Bistrița, în Turnul Dogarilor, îl găsim activ în cronicile vremii, ca slujbaș al administrației bistrițene pentru satele de pe Valea Sălăuței, ocazie cu care a făcut cunoștința multor tovarăși, care i s-au alăturat mai târziu în munca de emancipare dar și în revolta de la Salva. Este foarte posibil ca, încă din 1755, să fi început, în secret, instruirea liderilor țăranilor români din cele 23 de sate, care, ulterior, prin depunerea jurământului de fidelitate devin grăniceri imperiali, în 1763. Se prea poate ca, din cauza depărtării la care se află satele someșene, unele de altele, dar și cele de după târg, fără a avea cum comunica decât prin viu grai, învățătura lui Todoran să fi fost transmisă prin intermediul câtorva dintre liderii țăranilor. Bazându-ne pe remarca lui Virgil Șotropa din Arhiva Someșană, vol 23, an de apariție 1937, ” Căci poporul nostru, deși sărman și oprit cu forța de la binefacerile progresului și culturii, a putut totuși avea conducători înțelepți și rezoluți, între ei în primul rând pe acel Ștefan Cute din Feldru, cari…au luptat cu dîrzenie pentru emanciparea condistrictualilor”, putem prin deducție logică să spunem că, Tănase Todoran a avut un rol strategic în pregătirea celor 23 de sate pentru militarizare, numai că între negocierea făcută Todoran și ceilalți lideri, la Viena și textul ”contractului” dintre români și imperiali citit pe 10 mai, 1763 apăruseră ”oarecari transformări”, astfel că, bichigeanul s-a simțit înșelat și folosit de ”țisturile” imperiale! De aici și reacția lui de a îndemna la revoltă, de aici și solicitarea lui expresă de a arunca armele și a nu rosti jurământul!

Discursul lui Todoran care a generat Revolta de la Salva

Dintr-o scrisoare a juristului eminent, fost secretar al Fondurilor Grănicerești un sfert de secol, Nestor Șimon, aflăm, după mai bine de un secol de la Revolta de la Salva că, ” rezultatul cercetărilor mele de până acum e că în afară de mai multe sute de date interesante am aflat cu siguritate cauza pentru care s-a opus Todoran Tănase contra militarizării. Adecă el nu s-a opus militarizării ci s-a opus încercărilor de a se uni românii cu Biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau luptele cele mai înverșunate și Curtea de la Viena voia ca militaizând totodată să se opereze și uniunea. Acestea le-am aflat în o istorie bisericească scrisă de Petru Bod până astăzi încă netipărită și se află în manuscript în muzeul de Clusu. Acea intențiune apare și din alte documente ce mi le-am decopiat de prin Archiw des Vereins fur siebenb. Landes-Kunde (…) Despre acestea am povestit cu dl Petru Tanco care a zis că eu am dreptate și-s drepte cele ce le-am aflatu eu, căcă el știe încă din istoria care s-a scris la mandatul colonelului pe care a descopiat-o dânsul dar s-a prăpăditu în 1848. El își aduce aminte cum că în acea istorie era scris că Todoran pe când îl tăia cu roata striga: ”Nu vă dați unirei”. Așa dară năsăudenii de două ori s-au opus unirei: 1.uniunei religioase cu Roma și 2. Uniunei politice în 1848. (…) Scopul meu nu e de a păși repede cu istoria pentru a se astâmpăra curiozitatatea unora ori altora, ci de desfășura toate pe baze tari și valide că așa generația ce va urma să aibă istoria și nu povești din bătrâni”, sublinia istoricul dedicat al Graniței Năsăudene, Nestor Șimon.

Din fragmentele istorice ale lui Hurmuzachi aflăm: Tănase Todoran a fost singurul care a îndrăznit să spună cu voce tare ceea ce credea. A fost momentul cheie care a determinat reacția celorlalți. Astfel că, privit prin această lupă alcătuită din ”lentilele” măritoare ale lui Hurmuzachi și Nestor Șimon discursul martirului de la Salva, Tănase Todoran din Bichigiu, este foarte clar și concis:“De doi ani mai, suntem grăniceri, și carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem liberi. Ne-au scris iobagi: dăm dare, facem slujbe cătănești; copiii noștri vor merge până la marginile pământului să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva, ori ba? Așa nu vom purta armele, ca și sfânta lege să ne-a ciufulească tisturile. Jos cu armele! Alungați afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziți creștini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălțata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci nu, o dată cu capul! Ce dă gubernia și cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi până mâine!”.

Florica Dura