În mod foarte ciudat, presa de săptămâna trecută a ignorat aproape complet rezultatele unui sondaj efectuat de o reputată agenţie românească de cercetări sociale. Studiul a fost realizat la solicitarea unui cunoscut grup internaţional de presă şi a stabilit că 49% dintre români sunt favorabili implicării active a României într-un război împotriva Irakului. Procentul nu pare foarte mare, dar surpriza constă în faptul că ne plasează pe primul loc în clasamentul internaţional al popoarelor care aderă la această opţiune fermă, devansându-i până şi pe americani şi lăsându-i departe pe nemţi, francezi, ruşi şi arabi.
Ce s-o fi întâmplat cu noi ?
Se ştie că marile orientări de strategie din politica externă a unei ţări nu sunt întotdeauna împărtăşite cu mare entuziasm de cetăţenii acesteia, ei fiind primii care suportă costurile unor demersuri majore. Înţelegerea motivelor şi asimilarea justificărilor necesită timp şi mari cheltuieli de publicitate, uneori fiind necesară chiar provocarea unor evenimente care să zgâlţie imobilismul de percepţie. Episodul Pearl Harbor, care a precedat intrării Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial, este edificator şi mult prea cunoscut pentru a fi necesară relatarea sa.
Să fi devenit noi peste noapte mai permeabili la marile probleme, globale, vorba Preşedintelui, ale omenirii? Să fi uitat ce înseamnă un război ? Să nu conştientizăm riscurile declanşării unei noi conflagraţii mondiale ? Să nu se fi înţeles pericolul unei crize energetice, care ar devasta sensibila şi extrem de fragila economie mondială mai puternic decât ar reuşi avioanele şi rachetele americane cu palatele lui Saddam ?
Statele Unite se tem de un atac terorist de mare amploare pe teritoriul american. Autorităţile de la Washington îşi declară deschis temerile că Al-Qaeda ar putea obţine arme de distrugere în masă, pe care le-ar folosi în cazul unei acţiuni militare împotriva Irakului, iar gradul de risc este foarte ridicat pentru populaţia civilă. Până şi bulgarii, care nu au ce pierde mai mult decât noi, s-au declarat împotriva trimiterii de trupe militare în Irak, limitîndu-se la o susţinere diplomatică, probabil tot atât de necesară şi utilă americanilor precum gândirea lui Jelev despre legumicultură.
Noi avem o recentă experienţă cu Liceul Jean Monet. Nu i-a prins poliţia pe nişte derbedei de cartier, care ne-au speriat telegenic că ar fi atentat la Dana Năstase, aflată, cică, prin cancelarie să vadă notele odraslelor şi să ducă flori la dirigintă. Frisoanele de emoţie trebuiau să ne încerce pentru copii şi nu pentru duduie, dar ăsta e rostul politicii, să intercepteze şi să deturneze, cu spectacol, sentimentele. Din păcate, nu numai şcolile şi poliţia sunt vulnerabile în România. Stăm pe un munte de carton, care se poate prăbuşi oricând. Măcar de-am avea puterea să ne mirăm amuzaţi, precum Zorba, ce prăbuşire spectaculoasă am realizat.
Cred că jucăm perfect rolul de căţei care se distreză întotdeauna cînd se luptă dulăii. Am evoluat, orice s-ar spune : facem pariu, în mod public, pe unul dintre ei.
Şansa noastră ar fi ca nici unul dintre combatanţii importanţi să nu ne ia în serios în timpul ostilităţilor şi să ne trezim cu o scatoalcă. Pentru că, oricum, după război, tot ca nişte căţei vom fi trataţi. Şi nu ştiu dacă vom încasa premiul promis sau vom rămâne şi fară taxa de participare. Dar, domnilor, ce spectacol!…
Alexandru LELE
