Septembrie negru

    

Prăbuşirea Franţei, în vara anului 1940, aliata noastră de la Napoleon III şi până în prezent, a însemnat sfârşitul României în configuraţia pe care a avut-o după Primul Război Mondial şi începutul nenorocirilor. Unele s-au îndreptat (Ardealul de Nord), iar altele sunt ireversibile (frontierele noastre de răsărit şi Cadrilaterul). „Arbitrajul” de la Viena, de la sfârşitul lunii august, creaţie a aliaţilor lui Antonescu de mai târziu, a fost, fără îndoială, un dictat. Şi-a produs, însă, consecinţele în septembrie, când armata română s-a retras, fără glorie, de pe teritoriul cedat. Atunci, mulţi conaţionali s-au refugiat în Vechiul Regat, alţii au fost alungaţi, şi nu puţini au fost ucişi, ca la Ip şi Trăznea. Pentru mine, primele amintiri se circumscriu în această perioadă. Momentul cel dintâi este acela când, fiind la Bădăcin, mama s-a reîntors de la Şimleu. Reţin că mă găseam în grădina casei parohiale cu bunica, şi mama ne-a spus, tristă, că s-a cedat partea din Ardeal în care locuim. În continuare, la 14 septembrie – Ziua Crucii – jandarmii l-au ridicat pe tata, autorităţile militare înscenându-i un proces. Despre ce s-a întâmplat atunci, am scris altădată. Nu mă repet, deoarece nu am vreun „merit” pentru faptul că cei dragi au fost atât de încercaţi atunci şi mai târziu. Tata şi-a asumat acest risc, când nu şi-a abandonat credincioşii, la îndemnul lui Iuliu Maniu. Şi la Cluj, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu i-a cerut episcopului ortodox Nicolae Colan să rămână alături de cei pe care-i păstorea. Cei doi ierarhi au colaborat bine până în 1948, când unul dintre partenerii de dialog a fost întemniţat. De aceea, problema naţională a fost şi va mai rămâne una sensibilă în Transilvania. Istericalele, accentele de şovinism şi de naţionalism exacerbat nu servesc la nimic, şi sunt utile celor care vor să tulbure apele. Când s-a solicitat autonomia, pe criterii etnice, cine a fost chemat la Realitatea TV să expună punctul de vedere al românilor? C.V. Tudor, care, în afară de zgomot, nu are nimic în comun cu adevărata idee naţională.
    

Răspunsul cumpănit este cel mai bun procedeu de a contracara astfel de provocări. Să facem un exerciţiu de memorie şi, din când în când, să ne reamintim ce s-a întâmplat la Aita Seacă, în toamna anului 1944, ceea ce a constituit pretextul sovieticilor să retragă autorităţile româneşti din teritoriile ocupate. Desigur, orice istoric are partea lui de subiectivism, deoarece este un om cu afecte, dar dorinţa de a fi onest şi de a nu ocoli asperităţile trecutului nu trebuie să-l părăsească.
    

Atitudinea preşedintelui Băsescu, în recentul discurs din Parlament, a fost tranşantă şi neechivocă. Totuşi, nu a exclus participarea UDMR la o viitoare guvernare, ca fiind formaţia cea mai reprezentativă pentru cei peste un milion şi jumătate de concetăţeni de etnie maghiară. Invocând Constituţia, a subliniat că a te lăsa bântuit de fantomele trecutului înseamnă a da apă la moară extremiştilor, indiferent de naţionalitate. Oamenii simpli, dar de bun simţ, relaţionează între ei, nu în funcţie de etnia din care fac parte, ci se gândesc dacă vecinul lor este sau nu unul de omenie.
    

În cei douăzeci de ani fără comunism, nu s-au întâmplat numai evenimentele din martie 1990, de la Târgu Mureş, şi manifestările de exclusivism religios, ci şi multe alte lucruri bune. Să nu uităm acest lucru!
    

Au trecut nouă ani de la 11 septembrie 2001, când America a pierdut mai mulţi oameni ca la Pearl Harbour şi un an de la falimentul primei mari bănci americane, zi ce marchează declanşarea crizei economice mondiale. Să ne gândim, însă, şi la împrejurările că noi, românii, am fost scutiţi de acte de terorism şi că, până la urmă, economia naţională îşi va reveni, într-un timp nu prea îndepărtat. În acest sens, s-au înregistrat primele semne pozitive. România este, deci, eternă.

17 septembrie 2009

Adrian Man

P.S. Sugerez cititorilor Gazetei să lectureze textul comunicării profesorului Ioan-Aurel Pop, publicat în Magazinul Istoric nr. 8 şi 9 din acest an, intitulat „Între occidentul latin şi orientul bizantin”. Ce mult poate face pentru cauza adevărului un istoric remarcabil şi cu mult talent în arta scrisului…