Mărturisesc că mi-a fost dat să văd ceva minunat. Nu credeam că poate fi atât de emoţionant, atât de tulburător într-un mod pozitiv.
Recent, cu doar câteva zile în urmă, au ajuns la Bistriţa, noile clopote ale Bisericii Evanghelice. Pe faţa celor prezenţi se putea citi o bucurie nemărginită. Nu mai conta că era primar, preot, jurnalist sau simplu cetăţean al acestui oraş, pentru că toţi radiau de fericire şi de emoţie, mai ceva în prima zi de şcoală. Şi pe bune dreptate, pentru că este o realizare pentru noi, una spirituală de maximă importanţă. Căci curând vom auzi din nou clopotele Bisericii Evanghelice bătând şi ceasul din turn dând de veste despre orele zilei.
Nu pot să nu îmi amintesc că, atunci când eram doar o puştoaică, mă ghidam mereu după ceasul din acel turn. Era pentru mine şi, cu siguranţă pentru mulţi alţii, sfătuitorul, îndrumătorul meu de zi cu zi. Mă uitam doar la el şi zâmbeam, văzându-l acolo, în siguranţă. După ce au trecut anii şi am asistat la acel incendiu de proporţii, parcă da, se pierduse ceva din Bistriţa. O parte mare s-a pierdut atunci. Acea zi de 11 iunie 2008 a fost… nu ştiu, nu am cuvinte. Eram plecată în concediu, nu eram aici. Dar când au anunţat televiziunile centrale incendiul, am rămas interzisă şi mă uitam mută. Mi se părea o minciună, o glumă proastă. Însă era pur adevăr. Au urmat apoi zile în şir de atenţie nemărginită asupra acestui monument. Biserica Evanghelică în sfârşit era băgată în seamă dacă până atunci fusese uitată. Toată lumea sărea cu donaţii, cu atenţii, cu „teledoane” şi alte minuni. Era bine, dar… era rău. Trebuia să întâmple acea catastrofă ca să fie acordate atâtea atenţii în bani şi gesturi? Răspunsul e da. Din păcate trebuia. Şi au promis cu toţii atunci, de la politicieni, directori de instituţii, oameni de afaceri şi chiar oameni simpli că vor face şi vor contribui. Şi aşa a fost. Marea majoritate s-a ţinut de cuvânt. Şi pas cu pas, am putut asista de mai bine de un an şi două luni cum treptat Biserica Evanghelică tindea să prindă viaţă. Parcă mai puternică, mai solidă, mai mândră şi mai hotărâtă ca niciodată să stea neclintită acolo unde îi este locul: în inima oraşului. Şi iată că începe să se impună. Acum au sosit clopotele pe care stă scris: „Fiţi răbdători în speranţă şi perseverenţi în rugăciune!”. Cel mai bun îndemn pentru aceşti oameni ai Bistriţei care au plâns când au văzut cum piere turnul bisericii anul trecut şi au lăcrimat şi acum de emoţie când au privit cum se descarcă noile clopote ale bisericii. Vor plânge din nou de bucurie şi atunci când le vor auzi bătând. Sunt mândră că sunt din Bistriţa, şi sunt mândră că am ocazia să văd astfel de lucruri că se întâmplă.
Nu pot să nu îmi amintesc că, atunci când eram doar o puştoaică, mă ghidam mereu după ceasul din acel turn. Era pentru mine şi, cu siguranţă pentru mulţi alţii, sfătuitorul, îndrumătorul meu de zi cu zi. Mă uitam doar la el şi zâmbeam, văzându-l acolo, în siguranţă. După ce au trecut anii şi am asistat la acel incendiu de proporţii, parcă da, se pierduse ceva din Bistriţa. O parte mare s-a pierdut atunci. Acea zi de 11 iunie 2008 a fost… nu ştiu, nu am cuvinte. Eram plecată în concediu, nu eram aici. Dar când au anunţat televiziunile centrale incendiul, am rămas interzisă şi mă uitam mută. Mi se părea o minciună, o glumă proastă. Însă era pur adevăr. Au urmat apoi zile în şir de atenţie nemărginită asupra acestui monument. Biserica Evanghelică în sfârşit era băgată în seamă dacă până atunci fusese uitată. Toată lumea sărea cu donaţii, cu atenţii, cu „teledoane” şi alte minuni. Era bine, dar… era rău. Trebuia să întâmple acea catastrofă ca să fie acordate atâtea atenţii în bani şi gesturi? Răspunsul e da. Din păcate trebuia. Şi au promis cu toţii atunci, de la politicieni, directori de instituţii, oameni de afaceri şi chiar oameni simpli că vor face şi vor contribui. Şi aşa a fost. Marea majoritate s-a ţinut de cuvânt. Şi pas cu pas, am putut asista de mai bine de un an şi două luni cum treptat Biserica Evanghelică tindea să prindă viaţă. Parcă mai puternică, mai solidă, mai mândră şi mai hotărâtă ca niciodată să stea neclintită acolo unde îi este locul: în inima oraşului. Şi iată că începe să se impună. Acum au sosit clopotele pe care stă scris: „Fiţi răbdători în speranţă şi perseverenţi în rugăciune!”. Cel mai bun îndemn pentru aceşti oameni ai Bistriţei care au plâns când au văzut cum piere turnul bisericii anul trecut şi au lăcrimat şi acum de emoţie când au privit cum se descarcă noile clopote ale bisericii. Vor plânge din nou de bucurie şi atunci când le vor auzi bătând. Sunt mândră că sunt din Bistriţa, şi sunt mândră că am ocazia să văd astfel de lucruri că se întâmplă.
Vom asista pe 11 octombrie, la slujba de sfinţire a acestor clopote pe care apoi le vom auzi în fiecare zi. Vom vedea, de fiecare dată când vom trece prin preajma Bisericii Evanghelice noul ceas impunător. Acum se vor trage clopotele care, sper să fie un semn de bucurie dar şi de mustrare pentru cei care „au avut grijă” să distrugă frumuseţea Bistriţei.
Nu pot decât să admir acest moment, să vă îndemn şi pe dumneavoastră să îl contemplaţi şi… să fiţi pregătiţi pentru ceea ce va urma în jurul datei de 11 octombrie: Să bată clopotele!
Nu pot decât să admir acest moment, să vă îndemn şi pe dumneavoastră să îl contemplaţi şi… să fiţi pregătiţi pentru ceea ce va urma în jurul datei de 11 octombrie: Să bată clopotele!
Iulia STUPINEAN