Programul „Ștafetei Veteranilor”

În dimineața zilei de 27 septembrie, în contextul Zilei Armatei, respectiv Anului Veteranilor de Război – 2015 şi în scopul comemorării eroilor României din cel de-al Doilea Război Mondial, va sosi la Bistriţa „Ştafeta Veteranilor”.
Actiunea constituie o reeditare a ediției din 2014, purtătorii Drapelului, membrii ai Grupului Invictus România, fiind, cu precădere, tineri veterani ai teatrelor de operații din Irak și Afganistan.

Pentru întâmpinarea membrilor Grupului INVICTUS România, purtătorii Drapelului, autorităţile bistriţene vor organiza un ceremonial militar, ce se va desfăşura după următorul program:
Duminică, 27 septembrie 2015, începând cu ora 10, în Piaţa Centrală:
– sosirea „Ştafetei Veteranilor”;
– înmânarea „Drapelului Veteranilor” de către militarul INVICTUS reprezentantului ANVRR;
– înmânarea „Drapelului Veteranilor” de către reprezentantul ANVRR primarului municipiului Bistriţa;
– înmânarea „Drapelului Veteranilor” de către primarul municipiului Bistriţa gărzii purtătoare a drapelului;
– arborarea drapelului, concomitent cu intonarea Imnului Naţional;
– cuvântul reprezentantului INVICTUS;
– cuvântul reprezentantului ANVRR;
– moment de reculegere;
– alocuţiunea primarului municipiului Bistriţa;
– alocuţiunea comandantului garnizoanei.

Cei care vor purta „Ștafeta Veteranilor”, şi-au propus ca ştafeta să se desfăşoare pe patru itinerarii, respectiv pe traseul Bucureşti – Ploieşti – Predeal – Braşov – Sfântu Gheorghe, traseul Curtea de Argeş – Sibiu – Sighişoara – Târgu Mureş, ruta Timişoara – Păuliş – Arad şi Iaşi – Piatra Neamţ – Vatra Dornei – Bistriţa – Târgu Mureş – Oarba de Mureş – Cluj Napoca – Carei.

„Ştafeta Veteranilor” este un eveniment  desfăşurat de Grupul voluntar Invictus România, susţinut de Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne în colaborare cu Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” şi Asociaţia de Caritate din Armata României „Camarazii”.

Ungaria a deținut teritoriul Transilvaniei de Nord doar din 1940 până în 1944. În această perioadă au fost consemnate numeroase acțiuni de discriminare etnică din partea autorităților horthyste și a unor etnici unguri, împotriva etnicilor români, acțiuni care au culminat cu o serie de masacre foarte violente, cum ar fi cele de la Moisei, Trăznea, Ip, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud, Hărcana (Turda). Consemnările perioadei atribuie app. 1.000 de etnici români morți ca urmare a violențelor etnice.
Situația s-a inversat în 1944, când au fost consemnate unele violențe împotriva etnicilor maghiari. La sfârșitul lui 1944 s-au înmulțit plângerile legate de jafurile și crimele întreprinse în Transilvania de Nord de așa numitele Gărzi ale lui Maniu (autointitulate astfel fără acordul lui Iuliu Maniu), atrocități îndreptate împotriva populației maghiare. Un diplomat britanic raporta către Foreign Office la mijlocul anului 1945, cu prilejul unei vizite efectuate la Cluj, că Gărzile Iuliu Maniu, responsabile de masacrarea a cel puțin 35 de maghiari, țin populația maghiară sub teroare.[6]
Ca și evreii care trăiau în Ungaria, majoritatea evreilor din Transilvania de Nord (cca. 150.000) au fost trimiși în tabere de concentrare în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ca măsuri luate de guvernul horthyst din Ungaria. O parte din populația română a regiunii au emigrat sau au fost expulzați, la fel s-a întâmplat cu unii unguri din Transilvania de Sud. A fost un exod în masă; peste 100.000 de oameni de ambele părți ale granițelor politice și etnice au fost relocați.
Transilvania de Nord a revenit sub guvernarea României în 1947, când Tratatul de la Paris reafirma granițele dintre România și Ungaria definite de Tratatul de la Trianon cu 27 de ani mai devreme.

Într-un raport statistic al Secretariatului de stat pentru naționalități, din București, privind situația din Ardealul de Nord în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941, sunt menționate 919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective și individuale, conform unui articol de William Totok apărut la data de 02.09.2003 în revista Observator Cultural, intitulat Febra răsăriteană a reabilitărilor.

La câteva zile de la instalare, autoritățile de ocupație au început deportarea românilor în lagăre. Potrivit unui raport al comandantului lagărului din orașul Püspökladány, rezultă că numai în acel lagăr au fost internați în luna septembrie 1940 1.315 români, mult peste capacitatea sa maximă. În consecință, încă din aceeași lună au fost înființate alte lagăre la Someșeni și Florești, lângă Cluj Napoca.

Au existat și expulzări în masă ale ardelenilor peste noua frontieră impusă prin Dictatul de la Viena, îndeosebi a etnicilor români considerați periculoși sau prezumtiv ostili noului regim. Începute în anul 1940, expulzările au fost practicate până în 1944, când, în septembrie și octombrie, autoritățile ungare au fost alungate de unitățile militare sovietice și române. Până la 1 ianuarie 1941, au fost în total 109.532 de refugiați români, la care se mai adaugă 11.957 de ardeleni expulzați de autoritățile maghiare (între care și cazuri de etnici maghiari nerecunoscuți ca maghiari).
O statistică vizând perioada 1 septembrie 1940 – 1 decembrie 1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate. Acestora li s-au adăugat numeroșii refugiați, care și-au părăsit localitățile de domiciliu de teama noii administrații maghiare. Documentele de epocă relevă că la 23 august 1944, când a început lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în România se aflau peste 500.000 de persoane provenite din teritoriul cedat în baza dictatului de la Viena. În această perioadă, au avut de suferit și școlile și bisericile românești. Pe teritoriul Ardealului cedat funcționau (la 30 august 1940) 1.666 de școli elementare cu predare în limba romană și 67 de unități de învățământ liceal, profesional și superior. La începutul anului școlar 1941/1942, numărul școlilor primare s-a redus cu 792 de unități, iar în anul 1940/1941 mai funcționa un singur liceu cu limba de predare română – cel din Năsăud – și numai șapte secții românești în cadrul unor licee cu altă limbă de predare.