''Ramân legionar pâna la moarte''
În vara anului 1948, închisoarea de la Sighetu Marmatiei a devenit închisoare politica prin încarcarea unui lot de 18 elevi si studenti, numiti ulterior „lotul Visovan” * Dupa 60 de ani, de la declansarea teroarei, Gheorghe Andreica unul dintre cei 18 vorbeste pentru GAZETA de Maramures despre un adevar nerostit sau rostit în soapta pâna acum: tinerii faceau parte din gruparea legionara Fratia de Cruce „Ionel Mota” din Sighetu Marmatiei * Pentru iubirea de tara, de Dumnezeu, de Capitan, au stat în iadul închisorilor comuniste zeci de ani, terorizati de fiare ca „Maromet” sau Turcanu. Astazi, ar face la fel…
Celula 74, etajul II, închisoarea Sighet. 18 paturi rugite de fier, de deasupra carora privesc niste tineri. Niste copii. Primii detinuti politici din Maramures: „lotul Visovan”. Într-un colt, deasupra usii, pare sa se mai zareasca un text zgârâiat cu patos si disperare acum 60 de ani: „Nu-i temnita sa ne-nspaimânte”.
„În toamna anului 1948 am fost adus de la securitate la închisoarea din Sighetul Marmatiei. Ramas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: «Oare voi fi în stare sa rezist asa dupa cum aveam atâtea pilde ale înaintasilor?» Am rostit mai întâi o rugaciune Celui de Sus pentru a ma încuraja. Apoi încet am început sa fredonez «Sfânta tinerete legionara» Simteam ca-mi cresc puterile. La un moment dat ajung la versul «Nu-i temnita sa ne-nspaimânte» înviorat mi-am zis: «Acesta trebuie sa-mi fie îndemnul!». Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra usii versul «Nu-i temnita sa ne-nspaimânte»”,marturisea Aurel Visovan în cartea „Dumnezeul, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit”, realizata cu sprijinul camaradului sau Gheorghe Andreica.
Atunci, în urma cu 60 de ani, închisoarea de la Sighetu Marmatiei a devenit închisoare politica prin încarcerarea unui grup de 18 tineri. Cel mai „în vârsta”, liderul grupului, Aurel Visovan, avea 22 de ani. Restul abia împlinisera 17-18 ani. În primele luni de detentie au stat în aceeasi celula, cu numarul 74, apoi, dupa o serie de procese înscenate au fost distribuiti în închisorile comuniste, în care personaje precum Eugen Turcanu sau „Maromet” instalasera teroarea si iadul… Doi au murit în puscarie, pe altii i-a rapus boala si batrânetea. Au trecut 6 decenii, dar adevarul din spatele acestei povesti e prea putin cunoscut, recunoscut, rostit.
Gheorghe Andreica, unul dintre membrii „lotului Visovan”, dezvaluie pentru GAZETA de Maramures adevarul ascuns sau contestat pâna acum: cei 18 faceau parte dintr-o grupare legionara care activa în Sighetu Marmatiei: Fratia de Cruce „Ionel Mota”. Era vara lui 1948. Pe 5 august, Gheorghe Andreica, fiul unui gradinar din Viseu de Mijloc împlinise 17 ani. Era elev la liceul sighetean „Dragos Voda”, un elev eminent, „strengar” incurabil si, mai ales, un viitor legionar. În Sighetu Marmatiei functiona o grupare legionara, a carui lider era profesorul suplinitor de chimie si fizica Aurel Visovan, student la fara frecventa al Facultatii de Drept: „Noi eram o organizatie numita Fratia de Cruce «Ionel Mota». Era o organizatie de tip legionar, de educatie. Fara politica, fara arme. Cuprindea elita tinerilor. Eram educati în spirit nationalist si crestin”. Fratia mai avea o organizitie subsidiara, numita „Manunchiul de prieteni”, din care facea parte si Andreica si în care tinerii învatau doctrina legionara, si, mai ales, învatau sa o respecte. Baza educatiei erau cele sase legi date de Corneliu Zelea Codreanu în „Carticica sefului de cuib”: „Legea disciplinei: fii disciplinat legionar caci numai asa vei învinge, urmeaza-ti seful si la bine si la greu; Legea muncii: munceste cu drag în fiecare zi, rasplata muncii tale sa nu fie câstigul ci multumirea ca ai pus o caramida la înaltarea legiunii si la înflorirea României; Legea tacerii: vorbeste putin, vorbeste ce trebuie, vorbeste când trebuie. Oratoria ta sa fie oratoria faptei, tu înfaptuieste, lasa pe altii sa vorbeasca; Legea educatiei: trebuie sa devii un altul, un erou. În cuib fa-ti toata scoala, cunoaste bine legiunea; Legea ajutorului reciproc: ajuta-ti fratele cazut în nenorocire, nu-l lasa; Legea onoarei: mergi numai pe caile indicate de onoare, lupta si nu fi niciodata misel. Lasa pentru altii caile infamiei, decât sa învingi printr-o infamie mai bine sa cazi luptând pentru onoare”. Dupa o vreme, daca dovedeau tarie de caracter depuneau legamântul. La Sighet, s-a depus de doua ori legamântul în acel an: „Odata iarna si pe la sfârsitul lui martie-aprilie. În total, în Fratie si în Manunchiul de prieteni eram 18 tineri”. Andreica spune ca activitatea gruparii se reducea la propaganda, sedinte, rugaciuni, câtece legionare: „Tineam sedinte saptamânale, foarte solemne, si depuneam un juramânt: «Jur ca nu voi trada legiunea si camarazii mei de lupta»”. În mod ciudat, nedeslusit înca, securistii au reusit sa obtina o lista cu numele si adresa celor 18. Pe 21 august 1948 au fost ridicati aproape toti. Visovan fusese deja arestat.
„Unul singur n-a fost arestat atunci, Nelu Dunca. A stat putin ascuns, dar s-a predat singur la 10 zile dupa arestarea tuturor. Eu eram acasa, la Viseu. Era o zi ploioasa. Si, la un moment dat, am vazut ca doi jandarmi intra în casa. Nu m-am sperit, pentru ca tata era gradinar de meserie si mai veneau sa cumpere zarzavaturi de la noi. Dar au început sa ma iscodeasca daca am dres ceva pe la Sighet. Mi-am dat seama despre ce-i vorba, dar n-am zis nimic. M-au chemat sa dau o declaratie, dar m-am scuzat ca trebuie sa merg pâna la toaleta. A venit un jandarm dupa mine cu pusca. Atunci mi-am dat seama ca urmeaza arestarea. Mama s-a apucat de plâns”. Pe atunci, protocol prevedea ca „banditul” sa fie dus pe jos de catre jandarm pâna în satul vecin, de unde era preluat de alt jandarm, si tot asa pâna la puscarie. Andreica a scapat de „plimbare” pentru ca mama sa a cumparat doua bilete la tren: „Asa am ajuns la Sighet, la securitate. Ceilalti atunci veneau. Apoi a aparut Visovan, grozav de ciufulit si se vedea ca a fost batut rau de tot. Ne-a dezlegat de juramânt, acolo în sediul Securitatii. Apoi am aflat ca l-au arestat cu doua zile înainte si l-au batut rau. N-a spus nimic, dar i-au pus sub nas o foaie cu numele tuturor. Atunci a zis «astia sunt niste copii plapânzi pe care n-are rost sa-i bateti, ca eu o sa-i dezleg de juramânt si o sa spuna tot». El a luat toata vina asupra lui si ne-a dezlegat, dar noi am ramas aceiasi. Am crezut în continuare”.
De acolo au fost dusi la închisoarea Sighet, pe atunci plina cu detinuti de drept comun. Initial au stat în celule separate, apoi au fost dusi toti în celula 74. Înca nu se instalase teroarea comunista. În schimb, mâncarea era putina, proasta, era mizerie si umilinta. Si exista „Neagra”, celebra celula de pedeapsa care a fost „inaugurata” chiar de Andreica: „Am vorbit cu Visovan la perete, prin niste tevi, si i-am facut un plan de evadare. Dar ma ascultau gardienii”.
De la Sighet, au fost dusi la la Cluj, într-o celula la fel de „mare”, în care stateau înghesuiti de aceasta data 63 de oameni: „De abia încapeam în picioare. Ne-am culcat toti pe jos, se umpleau tinetele, curgeau pe dedesupt. Cea mai grea situatie erau plosnitele. Te mâncau pur si simplu. Si foamea, nu stiti ce grea e foamea…” Asa au stat acolo pâna la „procesul” în urma caruia Andreica a primit cea mai mica pedeapsa: 2 ani iar Visovan cea mai mare: 10 ani. De acolo, au fost dusi la Jilava lui „Maromet”, unul dintre cei mai cruzi legionari ai regimului comunist: „De acolo erau repartizati detinutii la diferite închisori de tara. Era o teroare îngrozitoare, tocmai se introdusese «teroarea lui Maromet» când am ajuns noi. De când intrai te duceau gardienii cu lovituri de bâte la celula, cum duci o cireada de vaci. La cea mai mica abatere, te bateau de te omorau. Ziua erau geamurile varuite în alb si se închideau. Eram ca un fel de furnicar, oameni care dormeau jos, pe ciment. Eram atât de strânsi unul în celelalalt încât era pericol ca cei mai slabuti sa moara sufocati. Eu era sa mor asa: lânga mine dormea unul mai solid si s-a rasturnat peste mine. Cu mare greutate am reusit sa ma smulg si m-am culcat peste el”. De acolo, elevii au fost dusi la Târgsor.
Dupa eliberare, fratia nu s-a mai întâlnit: „Nu s-a mai putut. Erau câte 10 securisti pe urmele noastre”. Andreica a intrat la facultatea de filologie din Cluj, dar în preajma revolutiei din Ungaria, a fost arestat din nou, împreuna cu alti camarazi considerati „periculosi”. I s-a înscenat un proces si a fost condamnat la 16 ani de munca silnica. A fost plimbat prin beciurile securitatii, apoi a ajuns la închisoarea din Satu Mare: „Dumnezeu ne-a dat prin nastere o forta si am rezistat. M-am îmbolnavit la un moment dat si am crezut ca o sa mor. Eram foarte slabit si am cerut sa merg la medic. Era un medic evreu, care fusese la Auschwitz si mi-a dat pentru 7 zile un regim de tuberculosi, cu o mâncare mai buna. Asa am rezistat”.
Creioanele si hârtiile erau interzise, asa ca detinutii scriau pe sapun sau pe fundul gamelei. Si mai era si celula de pedeapsa, cu numarul 22: „cu ciment, geamuri sparte iar dedesupt, între usa si pardoseala, era un gol de 5 cm. Se forma un curent care trecea prin tine. Acolo te baga aproape dezbracat si legat în lanturi la picioare. Multi au murit si s-au îmbolnavit de asta. Si pe mine m-au bagat odata, ca am vrut sa aprindem un capat de tigara si ne-a prins gardianul. Pe mine si pe Gica Bulacu. Ne-a legat unul de altul, pe mine de picior si pe el de mâna. Când stateam în picioare, el trebuia sa stea aplecat sau când ridicam eu piciorul el trebuia sa stea drept. Sapte zile am stat asa. Mâncare ne dadea o data la 3 zile”.
În 1963, printr-un miracol, Andreica a fost gratiat. „Am aflat dupa ce am ajuns acasa de ce. Când s-a facut colectivul, a venit un adevarat batalion de securisti la Viseu, în frunte cu Retezaru. I-au chemat pe gospodari sa se înscrie în colectiv si unul a zis «ma înscriu cu o singura conditie, sa se înscrie prima data gradinarul», adica tata. Au venit toti în curte la noi. Tata a zis: «Uite, ma înscriu, dar va cer ceva: fiul meu e condamnat pe nedrept si e în înschisoare, îl eliberati si ma înscriu!». Retezaru a zis «înscriete-te si eu raspund ca iese». Dupa un an am iesit din închisoare. Dar nu m-au lasat sa-mi termin facultatea, mi-am gasit cu greu de lucru”. Pâna la urma Andreica s-a retras în Zlatna, dar si acolo a continuat sa fie urmarit de securisti. S-a înscris apoi la Cluj, la Facultatea de Drept si cu ajutorul unui prieten s-a transferat la Bucuresti. Înainte de Revolutie a fost chemat din nou la militie. În Baia Mare fusese ucis colonelul Ivan, în urma unui atentat cu explozibil minier. Iar unul dintre suspecti era el: „Securitatea a banuit ca eu sunt autorul. Am fost chemat la Militie sa dau explicatii. Un ofiter m-a întreabat: «Ai fost prin Maramures în data cutare?». Zic: «N-am fost de 2-3 ani». Au vrut sa ma acuze pe mine, dar maiorul era convins ca Securitatea a facut treaba asta si m-a lasat sa plec”. Andreica spune ca, la fel ca si fratii lui, nu s-a schimbat deloc de acum 60 de. Daca s-ar întoarce în urma ar face la fel: „Nu se poate decât asa. Nu exista solutii. Educatia legionara este leacul care poate sa vindece tara, altceva nimic. Eu ramân legionar pâna la moarte” si suspina usor, a eliberare.
Într-un colt, deasupra usii din celula 74, etajul II, închisoarea Sighet pare sa se mai zareasca un text zgârâiat cu patos si disperare acum 60 de ani: „nu-i temnita sa ne-nspaimânte”. Si prin gratiile grele, de fier, pare ca mai rasuna: „Nu-i temnita sa ne-nspaimânte/ Nici chin, nici, viforul dusman/ De cadem cu toti izbiti în frunte/ Ni-e draga moartea pentru Capitan”.
Ioana LUCACEL
Satana Turcanu
„Intram încet în luna decembrie si iata-ne ajunsi în ziua de Sf. Nicolae (6 decembrie 1950). Când brusc se deschide usa si în cadrul ei, înfiorator, Turcanu. «Unde-i Visovan? -Treci acolo!» îmi aratase un loc în partea opusa a camerei, dupa care citise de pe lista mai multe nume. «Acolo, banditilor! O sa va arat eu voua, legionarilor» Apoi adresându-se numai mie striga : «Pentru tine, Visovane, am ceva deosebit». La un semnal al lui Turcanu sarira asupra noastra o parte din cei ce erau cu noi în camera, dar nu-i banuisem. Au urmat lovituri de bocanci, bâte, etc . Nu mai stiu când au încetat bataile. Am simtit doar ca mi se prabusise mintea si sufletul, iar încercarea de a spune «Tatal nostru» în gând mi s-a blocat la «Fie voia Ta»” – marturie a lui Aurel Visovan despre „Satana” Eugen Turcanu.
„Care p…. ma-tii esti Seneca, ma?”
„Maromet” a fost unul dintre cei mai sângerosi tortionari, comandant al celei mai salbatice închisori. Fostii detinuti povestesc ca într-o zi Maromet a vazut o maxima scrisa pe peretele unei celule: „Cine stie sa moara nu va fi niciodata rob” (Seneca). Înfuriat, le-a strigat celor din camera respectiva «Care p…. ma-tii esti Seneca, ma?! Iesi afara!!! N-auzi, ma?! Iesi, ma, afara!!!». Suparat a cerut tabelul cu detinuti, dar Seneca nu figura nicaieri. Pâna la urma, un student i-a spus ca Seneca e la tribunal. Dupa ce a înjurat, „Maromet” i-a dat din nou ordin capitanului: „Mergi în poarta si, când o veni Seneca de la Tribunal, sa mi-l aduci mie! I-arat eu lui Seneca, Dumnezeii ma-sii!” Episodul este relatat si în cartea lui Grigore Caraza – Aiud însângerat.
Miscarea legionara
Legiunea Arhanghelul Mihail, numita pe scurt Miscarea Legionara, a fost o organizatie ultranationalista din România interbelica. A fost creata la 24 iunie 1927 de catre Corneliu Zelea Codreanu. Co-fondatori ai miscarii au fost Ion Mota, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu si Ilie Gârneata. Legionarii purtau uniforme verzi (ca simbol al reînnoirii, de unde si denumirea camasile verzi) si foloseau salutul roman. Principalul simbol al miscarii a fost crucea tripla, reprezentând o retea de zabrele de închisoare (simbolizând martiriul). Dupa arestarea si asasinarea lui Codreanu, Horia Sima devine comandatul Miscarii legionare. Din 1948 zeci de mii de legionari au fost arestati, schingiuiti si ucisi în închisorile comuniste.
