Început la 20 mai 325, Conciliul de la Niceea prezinta o mare importanta datorita faptului ca a reprezentat prima adunare a episcopilor din întreaga Biserica, un sinod în timpul caruia au fost dezbatute probleme doctrinare fundamentale si au fost luate decizii majore în ceea ce priveste credinta crestina si unitatea Bisericii.
Pe durata întregii sale domnii, Constantin cel Mare i-a tratat pe episcopi ca pe niste agenti sau auxiliari politici; i-a convocat, le-a prezidat conciliile si le-a aprobat orice parere sustinuta de majoritatea lor. Un adevarat credincios ar fi fost mai întâi de toate un bun crestin si abia apoi un om de stat; pentru Constantin, dimpotriva, crestinismul a fost un mijloc, nu un scop.
Între timp, Biserica a devenit cea mai bogata organizatie religioasa din imperiu si nu mai ataca atât de vehement avutia. Ciprian se plângea ca enoriasii sai erau exagerat de dornici de bani, ca femeile crestine îsi vopseau fata, ca episcopii detineau functii oficiale platite, se îmbogateau, împrumutau bani cu dobânzi ca niste adevarati camatari si se lepadau de credinta la primul semn de pericol. „În timp ce crestinismul cucerea lumea, si lumea era pe cale de a cuceri crestinismul, dovedind, înca o data, pornirile pagâne ale omenirii”, afirma Will Durant.
Constantin cel Mare s-a oferit sa arbitreze controversa donatista si pe cea ariana. Motivul era acela ca, desi numarul crestinilor nu putea sa fie peste o zecime din populatia imperiului din acel timp, ei exercitau o influenta în stat care a întrecut cu mult numarul lor. „În 325, la Niceea, Constantin si-a arogat dreptul de a arbitra disputa din Biserica, cu toate ca el era doar conducatorul secular al imperiului. Problema mult suparatoare a luptei dintre Biserica si stat îsi are începutul în aceasta epoca. Din nefericire, când Biserica a ajuns la putere, prea adesea a devenit o persecutoare a pagânismului tot asa de aroganta cum fusesera întotdeauna autoritatile pagâne cu crestinii. Punând pe cântar toate plusurile si minusurile, s-ar parea ca apropierea dintre o Biserica si stat a adus Bisericii crestine mai multe dezavantaje decât binecuvântari”, sustine Earle E. Cairns, în „Crestinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii crestine.” Ceea ce era alarmant pentru Biserica nu erau atât parerile lui Donatus si Arius, cât mai ales rapida lor extindere, chiar în rândurile clerului. Acesta este motivul pentru care Constantin cel Mare a convocat primul conciliu ecumenic universal al Bisericii. Anterior, un conciliu al episcopilor egipteni nu reusise sa-i împace pe sustinatorii lui Arius cu opozantii acestuia. Eusebiu spune ca în orase „agitatia si confuzia erau atât de mari, încât devenisera motiv de distractie chiar si în teatrele pagânilor.”
Constantin cel Mare i-a invitat pe toti episcopii sa se întruneasca la Niceea, în Bitinia, aproape de Nicomedia, toate cheltuielile necesitate de organizarea acestui conciliu urmând a fi suportate de stat. La conciliu au fost prezenti, dupa unele marturii, 318 episcopi, însotiti de un mare numar de preoti cu grade mai mici în ierarhia Bisericii. Alte surse vorbesc de 250 de episcopi (Socrate Scolasticul, Epifanie de Salamina si Eusebiu din Cezareea), 270 de înalti prelati (Eustatiu din Antiohia), 300 sau peste 300 de episcopi (Atanasiu din Alexandria si Gelasiu din Cizic). Istoricii moderni sunt de parere ca cifra de 318 episcopi este amplificata simbolic, probabil în legatura cu numarul barbatilor înarmati ai lui Abraham din Geneza. Cert este ca fiecare episcop a avut voie sa se prezinte la conciliu însotit de doi preoti si trei diaconi, situatie în care numarul total al participantilor a fost semnificativ mai important. Aceasta grandioasa întrunire demonstreaza cât de mult se dezvoltase Biserica la acea vreme. Majoritatea episcopilor proveneau din provinciile orientale; multe dioceze din Occident ignorau controversa pusa în discutie, iar papa Silvestru I, fiind bolnav, s-a multumit sa fie reprezentat de câtiva preoti.
Conciliul si-a tinut sedintele în sala unui palat imperial. Constantin a prezidat si a deschis dezbaterile, adresându-le episcopilor un scurt apel referitor la unitatea Bisericii. Mai mult, Eusebiu sustine ca împaratul a ascultat cu rabdare cuvântarile, a moderat violenta adversarilor si a intervenit de mai multe ori în discutii. Episcopul Alexandru l-a folosit pe Atanasie, un arhidiacon elocvent si agresiv, pe post de spada teologica în lupta cu Arius. Atanasie a aratat ca daca Cristos si Sfântul Duh nu erau consubstantiali cu Tatal, aceasta ar duce la o victorie a politeismului. A admis ca este greu sa-ti reprezinti trei persoane distincte într-un singur Dumnezeu, dar a subliniat ca ratiunea trebuie sa se încline în fata misterului Treimii. Cu exceptia a 18 episcopi, toti cei prezenti au fost de acord cu el si au semnat un document care exprima punctul lui de vedere. Conciliul a redactat si crezul, revizuit în anul 362. Doar cinci episcopi s-au opus initial formularii acestuia, iar în final numai doi au refuzat sa semneze aceasta formulare. Cei doi episcopi, împreuna cu Arius, care a refuzat sa se caiasca pentru convingerile sale, au fost anatemizati de conciliu si exilati de împarat. Un edict imperial a ordonat ca toate cartile lui Arius sa fie arse, pastrarea lor fiind pedepsita cu moartea. Numai ca, asa cum remarca Mircea Eliade, teologia lui Arius a mai avut parte de aparatori destul de puternici, si controversa s-a prelungit mai mult de înca o jumatate de secol. În plus, „Teologia trinitara n-a încetat niciodata sa suscite probleme; începând cu Renasterea, filozofiile rationaliste se definesc în primul rând prin antitrinitarismul lor. Totusi teologia trinitara are meritul de a fi încurajat speculatii îndraznete, silindu-l pe crestin sa se elibereze din cadrele experientei si logicii cotidiene”, afirma Eliade.
Conciliul a mai decretat ca toate bisericile trebuiau sa sarbatoreasca Pastele în aceeasi zi, calculata în fiecare an de episcopul din Alexandria, dupa o metoda astronomica si promulgata de episcopul de la Roma. În privinta celibatului clericilor, conciliul înclina sa le ceara cumpatare preotilor casatoriti, dar Pafnutie, episcopul Tebei, si-a convins colegii sa mentina neschimbat obiceiul existent, care interzicea casatoria dupa hirotonisire, dar îi permitea unui preot sa locuiasca împreuna cu o femeie pe care o luase de nevasta înainte de a se preoti. La acest conciliu au fost adoptate si 20 de canoane privitoare la diverse probleme, printre care: atitudinea fata de eretici, cerintele pentru a fi consacrat episcop, viata clandestina a preotilor, situatia celor excomunicati, despre clericii camatari si catehumenii care au cedat în timpul prigoanei si despre renegarea credintei de catre mireni.
Constantin cel Mare a sarbatorit încheierea conciliului cu o masa regala la care au fost invitati toti episcopii; s-a despartit apoi de ei, cerându-le sa nu se mai certe între ei. Împaratul s-a înselat închipuindu-si ca disputele teologice au încetat, dar avea dreptate sa creada ca marcase un punct important pentru unitatea Bisericii. Conciliul scosese în evidenta convingerea majoritatii clericilor, potrivit careia o anumita precizare a doctrinei era necesara pentru organizarea si mentinerea Bisericii; efectul final obtinut a constat într-o credinta esentialmente comuna. În acelasi timp, conciliul sublinia faptul ca pagânismul fusese înlocuit de crestinism ca expresie si sprijin religios al Imperiului Roman, Constantin încheind cu crestinismul o alianta mai solida ca niciodata. O noua civilizatie, bazata pe o noua religie, avea sa se înalte din acel moment pe ruinele unei culturi si ale unei credinte muribunde. Evul Mediu tocmai începea.
Schisma lui Donatus
„La un an de la convertirea lui Constantin, Biserica a fost sfâsiata de o schisma care ar fi putut-o distruge chiar în momentul triumfului sau. Doantus, episcopul Cartaginei, sprijinit de un preot având acelasi nume si un temperament identic, raspândea ideea ca episcopii crestini care predasera scrierile sfinte politiei pagâne, în timpul persecutiilor, îsi tradasera misiunea si autoritatea; prin urmare, botezurile si hirotonisirile savârsite erau nule; Donatus mai spunea ca valabilitatea tainelor bisericesti depindea, în parte, de starea de spirit a preotilor. Biserica a refuzat sa adopte aceasta conceptie severa, dar donatistii au numit alti episcopi în locul prelatilor care nu acceptau cerintele lor. Constantin, care vedea în crestinism o forta unificatoare, a fost dezamagit de haosul si de violenta provocate de aceasta schisma si, aparent, n-a ramas insensibil la alianta dintre donatisti si unele miscari radicale ale taranilor din Africa. A convocat asadar la Arles, în anul 314, un conciliu al episcopilor în cadrul caruia a confirmat condamnarea donatistilor si le-a poruncit schismaticilor sa revina în sânul Bisericii; apoi a decretat, în anul 316, ca toate congregatiile recalcitrante îsi vor pierde proprietatile si drepturile civile. Cinci ani mai târziu, amintindu-si vremelnic de edictul de la Milano, a anulat aceste masuri si a manifestat la adresa donatistilor o oarecare toleranta. Schisma a continuat pâna la venirea sarazinilor, care i-au înghitit pe toti, ortodocsi sau eretici, cucerind Africa.” – Will Durant.
Arianismul
În aceeasi perioada, Alexandria s-a confruntat cu cea mai redutabila erezie din întreaga istorie a Bisericii. Pe la anul 318, un preot din orasul egiptean Baucalis si-a uimit episcopul sustinând opinii stranii asupra naturii lui Cristos. Un învatat catolic îl descrie în felul urmator: „Arius… era înalt si subtire, avea o privire melancolica, iar înfatisarea lui îi trada numaidecât austeritatea. Se vedea ca era pustnic, caci purta o tunica scurta fara mâneci, sub o esarfa care tinea loc de mantie. Vorbea blând si convingator. Fecioarele calugarite, numeroase în Alexandria, aveau o stima nemarginita pentru el, iar în clerul superior se aflau multi partizani ai sai.” Hristos, spunea Arius, nu era unul cu Creatorul; el era mai curând, Logosul, primul si cel mai de sus dintre toate fiintele create. Daca, afirma Arius, Fiul a fost creat de Tatal, atunci înseamna ca el s-a nascut în timp; prin urmare, Fiul nu poate fi „coetern” cu Tatal. În plus, daca Cristos a fost creat, înseamna ca a fost creat din neant, nu din substanta Tatalui; Cristos nu era „consubstantial” cu Tatal. Iar Sfântul Duh a purces din Logos, fiind si mai putin Dumnezeu decât Logosul. În aceste doctrine era continuate ideile mostenite de la Platon prin stoici, Filon, Plotin si Origene; platonismul, care exercitase o influenta atât de profunda asupra teologiei crestine, intra acum în conflict cu Biserica.
