Religia şi societatea sunt două concepte care se întrepătrund şi care au evoluat mereu, în ciuda controverselor ideologice şi filosofice.
Se spune că există două cetăţi şi anume una cerească şi una pământească. Guvernatorul cetăţii pământeşti, în cazul nostru – Boc, se pare că doreşte cu ardoare o înfrăţire cu cetatea cerească.
Astfel, guvernul său a alocat o mare parte din bugetul României, bisericii – aproape 60 de milioane de lei, acestea în condiţiile în care şcolilor li s- a aprobat suma de 33 de milioane lei, spitalelor 6.730 mii lei, iar căminelor culturale 4,6 milioane de lei noi. Desigur, fondurile alocate acestor unităţi sunt destinate proiectelor de investiţii, şi nu cheltuielilor de personal şi servicii.
În plus, bisericile au toate şansele să nu simtă deloc criza şi datorită faptului că mulţi români își vor petrece vacanţele în apropierea acestora. Salariaţii vor fi constrânşi de angajatori prin tichetele de vacanță să plece în concedii în locurile turistice din ţară. Aceste tichete, care înlocuiesc primele de vacanță, au fost aprobate, într-o şedinţă de guvern, printr-o ordonanţă de urgenţă propusă de ministrul turismului, Elena Udrea. Potrivit declarațiilor sale, turismul ecumenic este una dintre soluțiile pentru salvarea turismului românesc.
Sinceritatea credinţei personale
Religia societăţii este legată şi de sinceritatea şi fervoarea credinţei personale: dacă nu ar mai exista credincioşi, nu ar mai exista nici problema relaţiei dintre societate şi religie , dar şi invers istoria ne învaţă că fervoarea credincioşilor, deloc puţin numeroşi, poate îngenunchea un regim prigonitor. Cele două planuri nu se confundă; poate exista o distanţă importantă între gradul de religiozitate al popoarelor şi starea relaţiilor dintre Biserică şi Stat.
Putere politică şi religie
La capitolul relaţiilor dintre stat şi societate, Biserica Romano – Catolică este cu siguranţă cea mai exigentă dintre toate, deşi i s-a întâmplat adeseori să cedeze în faţa puterii şi să accepte unele aranjamente care îi îngrădeau libertatea de expresie şi acţiune. Aruncând o privire în prezent, lucrurile s-au schimbat relaţiile dintre autorităţile religioase şi guvernanţi s-au destins, iar cea mai mare parte a populaţiei este indiferentă faţă de religie şi nu se mai consideră obligată să se conformeze prescripţiilor Bisericii. Această răsturnare de situaţie are logică, Biserica Catolică nu mai reprezintă o îngrijorare pentru puterea politică şi nici o ameninţare pentru independenţa societăţii civile, odată cu pierderea unei mari influenţe.
Diferenţa religioasă
Diferenţa religioasă produce conflicte religioase pentru care societatea civilă nu este îndeajuns de pregătită. Principiul egalităţii şi imperativul toleranţei reprezintă cuceriri istorice, care au extirpat ghimpele politic al conflictelor religioase, dar amândouă se comportă abstract faţă de fenomenul diferenţei culturale. Potenţialele de conflict date de diferenţa culturală şi de inegalitatea religioasă în viaţa societăţii – 11 septembrie 2001 este dovada istoric-universală încărcată simbolic în acest sens – sunt puse în mare măsură în paranteză în politica culturală de până acum a societăţii civile.
Instituţia religiei – Sacrul şi Profanul
Religia se referă la acele moduri socialmente distribuite de gândire, simţire şi acţiune ce au de a face cu supranaturalul sau „lumea de dincolo”. Sacralitatea este orice este extraordinar, misterios, inspiră respect şi este chiar potenţial periculos, ceva ieşit din normal. Profanul, în contrast, are de-a face cu acele aspecte zilnice ale vieţii şi cu locurile comune. Deoarece sacralitatea se leagă cu putere de sentimentele de reverenţă şi respect, ea poate fi de obicei apropiată numai prin ritualuri.
Ritualurile sunt proceduri formale ce dictează cum ar trebui să se poarte oamenii în prezenţa sacrului. În comportamentul lor religios oamenii creează o linie socială de reguli şi semnificaţii ce guvernează experienţa lor.
Organizaţii religioase
Grupurile sociale şi religia
Toate civilizaţiile cunoscute în istorie au fost create de societăţi care la rândul lor, au fost integrate şi organizate de activitatea lor civilizatoare într-o asemenea măsură, încât nici cultura nici societatea nu pot fi considerate drept entităţi suficiente lor înseşi. Orice societate este alcătuită din grupuri efemere sau permanente, inconsistente sau organizate, mari sau mici care au origini, structuri şi scopuri diferite. Anumite grupuri îşi găsesc unitatea în legăturile „naturale de familie”, altele sunt alcătuite din indivizi pe care îi apropie o experienţă comună.
Mihaela Mocanu