Directorul Institutului de Istorie George Bariţiu, academicianul Nicolae Edroiu a acordat un interviu Gazetei de Cluj în care vorbeşte despre colaborarea dintre Academia Română şi Universitatea Babeş-Bolyai, despre viitorul instituţiilor de cercetare, dar şi despre cel mai important sit arheologic din perioada medievala, situat la Cetatea Dăbâca
Reporter: Cum funcţionează relaţia dintre Academia Română şi Universitatea Babeş-Bolyai şi care ar fi „veriga slabă” dintre aceste două instituţii?
Nicolae Edroiu: În general, putem spune că la nivel central şi la nivelul conducerii Academiei Române şi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării lucrurile funcţionează destul de bine, nu există sincope. De altfel, cei mai mulţi dintre membrii Academiei Române care deţin funcţii de conducere, mă refer mai ales la noua structură de conducere aleasă în aprilie-mai 2010, sunt cadre didactice universitare, inclusiv preşedintele Academiei Române, academicianul Ionel Haiduc, care este şi profesor la UBB. Coborând acum la nivelul municipiului nostru, al Clujului, avem o filială a Academiei Române care are o legătură foarte strânsă cu institutele de învăţământ superior clujene. Între Filială, reprezentată prin recent alesul (în mai 2010) ca preşedinte al ei, academicianul Emil Burzo şi cadrele didactice de la Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea Tehnică, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, precum şi de la celelalte două institute artistice, există o colaborare destul de strânsă.
Personal, vă pot spune că în cadrul unor granturi din fonduri europene se impunea să avem un partener universitar. Fireşte, ca director al Institutului de Istorie George Bariţiu, am ales UBB-ul, cu Facultăţile de Istorie şi Filozofie şi de Litere, ca partener. Probabil, unele lucruri nu funcţionează întotdeauna pe plan birocratic.
Desigur, există şi legătura de tradiţie dată de către persoane care nu mai profesează, cum ar fi Camil Mureşanu, preşedintele onorific al Institutului de Istorie George Bariţiu, dar şi academicianul Dumitru Protase, ambii retraşi sau pensionaţi din învăţământul universitar.
Rep: Credeţi că este o greşeală că au fost pensionaţi?
N.E.: Dânşii au peste 80 de ani. S-au pensionat la 70 de ani fiindcă în învăţământul universitar din România nu se poate preda peste această vârstă. Legea pensiilor din România observ că impune o vârstă de pensionare la 65 de ani. Până anul trecut, a fost în vigoare o lege care permitea prelungirea vârstei de pensionare până la 70 de ani. Sunt însă ţări, precumcă se poate prelungi vârsta de pensionare până la 70 de ani, dar vreau să vă spun că în alte ţări, precum Italia şi Slovacia, unde vârsta de pensionare pentru membrii academiilor este de 75 de ani, cu condiţia că aceştia acceptă prelungirea şi fireşte în cazul în care capacităţile lor le permit o asemenea prelungire. Deci, pensionarea membrilor Academiei Române la 65 de ani este discutabilă. S-ar putea prelungi până la 70 de ani.
Rep.: Trebuie să avem în vedere aici şi faptul că nu poţi deveni academician „plin” decât după o anumită vârstă şi astfel puţin timp mai poţi profesa la universitate ca membru al Academiei…
N.E.: Aceasta este o problemă generală care vizează nu numai învăţământul, ci şi sistemul academic. Trebuie să existe anumite performanţe individuale, ştiinţifice care se acumulează în timp. Sunt colegi mai tineri din domeniile ştiinţelor exacte, unde promovarea se face la o vârstă mai timpurie (cum ar fi biologia). A mai existat şi blocajul între anii 1970 şi 1990. În acest sens, aveţi dreptate. S-ar putea discuta acest lucru, să se profite de experienţa celor care sunt aleşi în Academie de la o vârstă mai înaintată după anumite rezultate.
Reporter: Care credeţi că ar fi vârsta minimă la care ar putea intra cineva în Academia Română?
N.E.: Vârsta minimă este la 23 de ani. Nu au existat astfel de persoane, însă au intrat oameni în Academie la 35, 37, 40 de ani, mai ales în domeniul informaticii. S-au ocupat locurile acolo acum, fiindcă există un număr fix de 181 membri ai Academie dintre care 92 trebuie să fie membri corespondenţi. Mă refer la cetăţenii români din ţară, pentru că sunt şi membri de onoare din străinătate (cum ar fi numeroşi premianţi Nobel).
Până acum patru ani a existat o prevedere statutară care nu permitea specialiştilor care au depăşit vârsta de 65 de ani să fie admişi în Academie. A fost o barieră biologică impusă în vederea împrospătării Academiei după 1990. Pe de altă parte, nu mai există limită în jos de la 20 de ani. Există o iniţiativă de la nivelul Uniunii Europene de a se crea Academii pentru tineret (aşa numitele Junior Academy). Acolo intră cercetători cu rezultate remarcabile, având vârste cuprinse între 20 şi 45 de ani.
Rep.: Există posibilitatea să se creeze o astfel de academiei pentru tineret şi în România?
N.E.: Da, se discută. În scurt timp, chiar anul viitor, se va şi constitui. S-a pus problema deja în momentul ultimelor trei adunări şi probabil că se va constitui şi o asemenea academie de tineret. Desigur, în timp, aceşti „tineri academicieni” pot intra şi în rândul Academiei Române. Probabil că această calitate va permite şi va realiza întinerirea Academiei Române. Este un proces în care sunt atraşi aproape toţi membrii Academiei Române, dar şi numeroase şi cadre universitare de prestigiu.
Rep.: Cum vedeţi evoluţia Academiei Române ca instituţie în timpul mandatului lui Ionel Haiduc si în timpul predecesorului său Eugen Simion?
N.E.: Academicianul Ionel Haiduc a fost din 1994 până în 2006 preşedintele filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române. Dânsul îşi continuă activitatea din primul mandat şi acum este la ultimul (ca preşedinte al Academiei ai dreptul la doar două mandate). Acest al doilea mandat exprimă dorinţa majorităţii membrilor Academiei Române de a-şi continua activitatea şi proiectele începute sub dânsul.
Anterior, vreme de opt ani, plus alţi doi cu delegaţie, preşedinte a fost Eugen Simion, un om foarte implicat în conducere. Atunci era nevoie de foarte multe activităţi de dezvoltare ale instituţiei academice. Atunci au apărut multe lucrări şi tratate academice privind istoria literaturii române, dicţionarele de mari creatori literari şi tratatul de istorie a românilor. Ultimul volum, al nouălea, din Tratatul de Istorie a Românilor a apărut în 2008 sub mandatul academicianului Ionel Haiduc.
Este de apreciat şi activitatea pe care preşedintele a realizat-o în domeniul lărgirii publicaţiilor ştiinţifice, a revistelor şi a publicaţiilor periodice prin procurarea unei tipografii pentru Editura Academiei Române şi cu deosebire lărgirea ariei de cuprindere a publicaţiilor în limbi străine, publicaţii acreditate la cel mai înalt nivel. Rolul mare a lui Eugen Simion a fost în rolul publicaţiilor umaniste, fără să lase deoparte alte genuri. Ambii şi-au exercitat rolurile pe parcursul a două mandate.
Rep.: Credeţi că faptul că a venit criza a afectat puternic mandatul lui Ionel Haiduc?
N.E.: Criza ar fi afectat mandatul oricărui academician. Au fost impuse anumite restricţii în ceea ce priveşte publicaţiile. Totuşi ele continuă să apară. De pildă, săptămâna trecută, am adus de la tipar seria Umanistică a Anuarului Institutului de Istorie George Bariţiu, iar luna viitoare va apărea seria Istorică. Ele apar în condiţiile destul de grele.
Dar, cel mai importante restricţii i-au atins pe tinerii din institute sau pe cei care doreau să intre în ele, concursurile fiind blocate, la fel ca în univerisităţi. Deşi au fost pensionări la 70 de ani, nu am putut să organizăm concursuri pentru cei mai buni absolvenţi din ultimii ani. Posturi au fost blocate şi tăiate. Restricţiile bugetare au afectat deopotrivă promovarea cercetătorilor, precum şi împrospătarea institutelor de cercetare şi a instituţiilor de învăţământ superior.
Rep.: Ioan Aurel Pop, directorul Centrului de Studii Transilvane, a declarat săptămâna trecută într-un interviu acordat Gazetei de Cluj că nu mai are niciun fond alocat tipăririi cărţilor şi Istoria Transilvaniei aşteaptă din urmă cu doi ani publicarea în limbile internaţionale. De ce credeţi că Institutul de Istorie George Bariţiu are o prioritate?
N.E.: Centrul de Studii Transilvane are un statut special încă de la înfiinţare: acela de a promova în ţară şi în străinătate prin publicarea în română şi în traduceri a principalelor lucrări din domeniul culturii, civilizaţiei, istoriei care apar în România şi avea un buget separat pentru aşa ceva. Din acest punct de vedere, criza a lovit mai tare acolo.
Rep.: Aveţi cărţi care sunt gata de publicat şi nu aveţi suficiente fonduri pentru această operaţiune?
N.E.: Desigur. Sunt lucrări care aşteaptă. Sunt cele din planul de cercetare al institutului, pe care noi le publicam prioritar. Ele fac parte din portofoliul secţiei de istorie a editurii Academiei Române. Doar publicaţiile periodice mai izbutesc să apară.
Rep.: La Cetatea Dăbâca a fost unul din cele mai mari situri de cercetări arheologice din perioada medievală. Dumneavoastră aţi fost una dintre persoanele care aţi lucrat acolo alături de cei mai mari arheologi ai tuturor timpurilor. Ce părere aveţi despre proporţiile lucrărilor care au avut loc acolo?
N.E.: Cetatea de la Dăbâca a fost cercetată încă din perioada interbelică, apoi în timpul celui de-al doilea război mondial, dar sistematic abia începând din 1960 încoace, de când cele trei instituţii de cercetare din Cluj-Napoca s-au asociat pentru cercetarea cetăţii. Este vorba de Institutul de Istorie şi Arheologie, al cărui director era academicianul Constantin Daicoviciu şi director adjunct Ştefan Pascu, Universitatea Babeş-Bolyai, prin Facultatea de Istorie şi Filozofie, şi Muzeul de Istorie a Transilvaniei, de unde veneau bani pe filiera Ministerului Culturii. În momentul de faţă, datorită crizei, fonduri pentru cercetări arheologice mai sunt acordate doar de către Ministerul Culturii pentru muzee. Nu se mai acordă fonduri pentru institutele de cercetare din cadrul Academiei Române nici din partea Ministerului Educaţiei.
Am lucrat 15 ani la Dăbâca, care a fost un şantier şcoală. Mulţi studenţi şi-au făcut practica acolo şi au devenit arheologi. S-au publicat mai multe studii până acum. Sperăm să publicăm acum monografia cetăţii în două volume. Materialul acumulat aduce în atenţie istoria vechilor formaţiuni politice, a centrelor acestor cnezate şi voievodate, care, în urma expansiunii regatului ungar, s-au transformat în reşedinţe ale entităţilor administrativ teritoriale.
După Dăbâca, mai mulţi arheologi au săpat la Cluj-Mănăştur, în Bistriţa, la Porţile Meseşului, la Alba-Iulia, la Bihara, Oradea, la Arad. Până atunci, în Transilvania eram mai în urmă cu săpăturile arheologice (în perioada interbelică, cercetările arheologice intense se concentraseră pe linia Dunării şi Dobrogea, oraşele-porturi fluviale sau maritime fiind cercetate cu predilecţie). Noi am început să recuperăm o dată cu Dăbâca.
La Dăbâca există mai multe niveluri de cultură care se suprapun pe acea terasă, o veritabilă fortificaţie naturală. Există un nivel neolitic de locuire, unul dacic. Există şi urme romane pentru că zona era traversată de drumurile sării de la Sic, din părţile Dejului, care mergeau înspre Câmpia Panonică. Peste acele niveluri, vin mărturiile şi urmele secolele VIII-XIV, medievale-timpurii, în legătură cu populaţia românească de acolo cu influenţe slave. Peste ele, a venit civilizaţia regatului ungar. Urmează apoi perioda comitatului Dăbâca, al cărui centru s-a mutat în secolul XVIII la Bonţida, mai aproape de artera de comunicaţie a Someşului.
Cred că avem obligaţia, noi istoricii, să realizăm (aşa cum în 1997 la Zalău s-a ţinut un congres al limes-ului roman), o serie de lucrări legate într-o colecţie privind aceste fortificaţii medievale timpurii, centre vechi româneşti pe baza cărora s-au dezvoltat comitatele. Cred ar fi o propagandă ştiinţifică bună, dar şi una turistică.
Rep.: Cultura transilvăneană actuală se ridică la nivelul istoriei acestor meleaguri?
N.E.: Este dificil să faci comparaţii în timp. Cultură a existat în fiecare perioadă. Fiecare mare epocă istorică şi cultură a contribuit la progresul acestor părţi. De exemplu, sunt mai multe şcoli istorice care s-au fost ridicat în ultimii 90 de ani.
Institutul de Istorie George Bariţiu este cel mai vechi institut din domeniul istorie din România, datând din 1920. Avem Muzeul Limbii Române, înfiinţat de Sextil Puşcariu,unde a fost elaborat dicţionarul tezaur a limbii române. La Cluj, Emil Racoviţă a creat primul Institut Speologic din lume în toamna anului 1920. Şcoli s-au dezvoltat şi în alte domenii, în medicină, în matematică şi în chimie, unde sub egida Academiei, altele sub cea a universităţilor. Ionel Haiduc este succesorul şcolii de chimie din perioada interbelică şi apoi postbelică a academicienei Raluca Ripan.
Sigur, există şi astăzi o cercetare. Sperăm să ieşim din criza aceasta şi să ne dezvoltăm contactele europene pentru a ne putea valorifca mai bine cercetările. Ca director al Institutului de Istorie George Bariţiu le-am spus colegilor că trebuie să ne continuăm munca, să lucrăm şi în momentul în care vom putea să publicăm mai mult o vom face, dar rezultatele să fie ale unei cercetări de bază în condiţiile date de restrângerile salariale şi de reducerile de posturi de încadrare existente în momentul de faţă. Nu ne am pierdut speranţa. Speranţa este sigură.
Tiberiu Hrihorciuc
