Studiile de audienţă ale emisiunilor religioase sunt aproape inexistente. Este foarte dificil deci de analizat unde începe şi unde se termină sentimentul religios al apartenenţei la un anumit grup religios, la un anumit fel de practică religioasă reflectate în emisiunile TV.
Acţiunea de desacralizare prin satiră
Există emisiuni ce ating prin glumele Biserica în ansamblu, ca instituţie, acţiunea de „desacralizare” astfel operată se răsfrângându-se asupra unor ritualuri religioase de bază, chiar asupra unor aspecte sensibile ale dogmei. Cu toate acestea, autorii acestui gen de emisiuni au avut întotdeauna o distanţă respectuoasă faţă de biserică, încercând să nu atingă în mod direct sensibilitatea religioasă a unei anumite părţi dintre spectatori.
În România, situaţia nu este radical diferită faţă de ceea ce se întâmplă în alte ţări, în ciuda a ceea ce am fi tentaţi să credem la o primă evaluare. Grupurile umoristice deja consacrate, cu mare vizibilitate televizuală, instrumentalizează în vederea producerii comicului figura preotului ortodox, aşa cum se găseşte ea prezentă în imaginarul colectiv naţional – mare iubitor de plăceri ale vieţii, de o vitalitate excesivă, darnic în sfaturi morale, dar avar în aplicarea lor la conduita personală. Cu toate acestea, este evident că există o anumită limită a permisivităţii care nu a fost depăşită – nimic din ce este reprezentat nu este imprevizibil. Nu putem vorbi de o deconstrucţie a instituţiei ortodoxe ca atare, discursul practicat fiind mai degrabă o ironie la adresa statusului social al preotului ortodox.
Publicitatea nuanţează şi denaturează
Datele problemei se schimbă în cazul publicităţii. Între cele două războaie mondiale, imaginea preotului ortodox şi a Bisericii Ortodoxe este aproape absentă din mesajele publicitare, dar după anii de plumb ai comunismului, situaţia se schimbă radical. Având drept scop propagarea unor virtuţi adesea inexistente şi în unele cazuri contrare perceptelor morale propovăduite de Biserică, publicitatea acţionează pe mai multe planuri în raportul cu religia.
Propagând adesea un sistem complet de credinţe în valorile comerciale, explorând şi inspirându-se masiv din valori şi idei religioase, publicitatea are tendinţa de a recupera şi recicla simbolic teme, idei, principii religioase în goana sa după noi teme de inspiraţie. România este încă departe de a se vedea invadată de panouri publicitare gigant reprezentând Cina cea de taină materializată în variantă feminină – nu pentru că cei care lucrează în domeniu s-ar jena să o facă, ci pentru că nu există încă un public suficient de receptiv să o accepte.
Mesaje negativiste
Pentru moment, putem vorbi mai degrabă de mesaje publicitare naive, imagini de călugări fiind asociate produselor de patiserie de post sau cărţilor de bucate mănăstireşti.
Televiziunea şterge diferenţele identităţii
Marea majoritate a studiilor de audienţă ale televiziunii au ca subiect principal mesajele politice şi publicitare, cu alte cuvinte alegătorul şi consumatorul. Studiile de audienţă ale emisiunilor religioase sunt aproape inexistente. Este foarte dificil deci de analizat unde începe şi unde se termină sentimentul religios al apartenenţei la un anumit grup religios, la un anumit fel de practică religioasă reflectate în emisiunile TV.
Ţară majoritar ortodoxă
România, ţară majoritar ortodoxă din punct de vedere al apartenenţei confesionale, prezintă diferenţe fundamentale faţă de această situaţie.
Mihaela Mocanu