Primul an de libertate pentru profesorul clujean Marius Balo a fost marcat de filmul documentar „2922” realizat de Televiziunea Română în colaborare cu Fundația Doina Cornea. După ce a fost eliberat din închisoarea din China în care a petrecut nu mai puțin de opt ani pentru o fraudă de 80 de dolari, Marius Balo și-a propus să plece într-un pelerinaj prin țară, stabilind un traseu care să includă toate închisorile și toate centrele de exterminare unde au pătimit foștii deținuți politici. Balo și-a propus să parcurgă câte un kilometru pentru fiecare zi petrecută în spatele gratiilor, rezultând un traseu cu o distanță de 2.922 de kilometri. Acesta a dezvăluit pentru Gazeta de Cluj/Bistrița care au fost cele mai grele momente prin care a trecut în timpul pelerinajului și cum s-a acomodat cu viața din afara închisorii.
Reporter: Cum a fost pentru dumneavoastră acest an petrecut în libertate după ce ați trăit 8 ani într-o închisoare din China?
Marius Balo: E greu de descris în cuvinte. Este de departe cel mai frumos an al vieții mele. Era și normal să fie așa, după acea vitregie de opt ani. Te întorci din nou la viață, în lumea celor vii. Fiecare lucru, cu cât e mai mic și mai neînsemnat, în sufletul tău e mai prețios. Dădeam exemplul unei felii de pâine. Mulți dintre noi nu înțelegem însemnătatea unei felii de pâine. Îi cunoști valoarea abia atunci când nu o mai ai și visezi la ea. Nu am avut pâine acolo, era doar orez, iar eu, timp de opt ani de zile, am visat la o felie de pâine. Acum, de fiecare dată când mănânc o felie de pâine îmi amintesc și pot să mă bucur de fiecare moment. Asta am făcut în ultimul an. M-am bucurat de fiecare clipă, de fiecare om pe care l-am întâlnit, de fiecare kilometru pe care l-am parcurs.
La scurt timp după ce m-am întors în țară, am pornit într-un pelerinaj. Am venit cu o energie uriașă după opt ani în care puteam să mă mișc numai câțiva metri. Energia pe care o creează organismul nu se pierde, ci se înmagazinează. Astfel, după patru – cinci ani de închisoare am început să simt această energie la nivel fizic și m-am gândit cum aș putea să o valorific. Majoritatea celor care au fost întemnițați alături de mine, în momentul în care se apropiau de momentul eliberării, începeau să-și facă planuri despre cum va arăta viața lor de dincolo de ziduri. Cei mai mulți voiau să mănânce, să bea, să fumeze, să-și găsească o iubită. Acesta era modul prin care ei plănuiau să-și cheltuiască energia acumulată. Bineînțeles, și eu sunt tentat de aceste lucruri, dar dacă alegi să îți investești energia în aceste lucruri tu vei fi singurul care te vei bucura. Eu am încercat să găsesc o variantă prin care să ne bucurăm mai mulți.
R: Cum a apărut ideea de a organiza un pelerinaj?
Marius Balo: Eram într-o perioadă în care începusem să postesc, mă reapropiasem de Dumnezeu și l-am rugat să-mi dea o idee prin care să reușesc să investesc această energie în ceva. La scurt timp, mi-a venit această idee a pelerinajului, să parcurg după ce voi fi ajuns acasă câte un kilometru pentru fiecare zi în care am fost întemnițat. După ce m-am întors în țară m-am întâlnit cu diferite persoane, printre care se numără și Leontin Iuhaș, fiul Doinei Cornea, căruia am ajuns să-i împărtășesc ideea mea. Eu îmi doream să parcurg cei 2922 de kilometri, pentru fiecare zi în care am fost întemnițat, dar nu știam cum și pe unde. El mi-a propus să stabilesc un traseu care să includă toate închisorile și toate centrele de exterminare și de detenție unde au pătimit foștii deținuți politici. Eu nu am fost un deținut politic acolo. Am fost arestat pentru complicitate la fraudă financiară. Am făcut această distincție foarte clară de la început și mi-am dorit doar să aduc un omagiu prin aceste opriri la aceste locuri de detenție. Lucrul care mă leagă de foștii deținuți politici este acest sistem comunist. Am hotărât să urmăresc acest traseu indicat de Leontin Iuhaș.
Am pornit în pelerinaj la data de 29 iunie 2022. S-a organizat un mic eveniment în fața Monumentului Rezistenței Anticomuniste din Cluj-Napoca, unde am invitat episcopii Bisericii Ortodoxe și ai Bisericii Greco-Catolice, care m-au binecuvântat. În primele două zile l-am avut alături pe domnul Iuhaș, după aceea am continuat de unul singur. La acel moment mi-am dorit să inspir oamenii că se pot parcurge și planuri care par incredibile sau imposibile. Atunci când am plecat l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute, să fie cu mine, iar ideea mea s-a împletit cu un scop divin. În drumul meu am întâlnit oamenii potriviți în locul și momentul potrivit. De multe ori îmi era foame și se oprea o persoană care-mi oferea o plasă cu merinde sau îmi era sete și întâlneam pe cineva care îmi dădea o sticlă cu apă.
R: Pe parcursul pelerinajului ați purtat cu dumneavoastră două elemente distinctive: o traistă și un toiag. De ce ați ales aceste obiecte?
Marius Balo: Ca pelerin, m-am gândit că trebuie să am niște însemne, care să mă identifice pe mine în misiunea pe care o am. Mi-am dorit să am două lucruri la mine: o traistă și un toiag. Am trimit traista de la episcopul din Alba Iulia, iar toiagul a fost făcut de o măicuță. Prima oprire a fost la Memorialul de la Gherla, apoi am continuat traseul înspre Bistrița, Vatra Dornei, Suceava. Aveam colegi sau cunoscuți la care apelam pentru cazare. Primul lucru pe care îl făceam dimineața era să sun pe cineva ca să găsesc un loc în care să înnoptez, iar în locurile în care nu cunoșteam pe nimeni apelam la ajutorul preoților din diferite protopopiate. Am întâlnit și situații în care nu am găsit pe nimeni, asta s-a întâmplat într-o singură noapte, și am fost nevoit să dorm sub cerul liber, pe o bancă, dar era cald, era vară. În următoarea zi, am întâmpinat și prima problemă. Trebuia să ajung la Pașcani, era o distanță de aproximativ 40 de kilometri, și am făcut insolație, după o zi întreagă petrecută în soare. Nu a fost nimic grav, din fericire, iar în a doua zi am reușit să îmi continui traseul. Dacă stau să mă gândesc, prima situație neplăcută pe care am întâmpinat-o au fost bătăturile, după cinci zile de la plecare. Mă dureau picioarele îngrozitor de tare, dar după alte cinci zile am reușit să mă obișnuiesc și bătăturile au dispărut.
R: Care a fost cea mai mare distanță pe care ați parcurs-o într-o zi?
Marius Balo: Cel mai mult am parcurs 47 – 48 de kilometri pe zi, pentru că eram în întârziere cu o jumătate de zi. Am plecat dimineața pe la 7 și am ajuns la destinație la ora 22. De obicei mergeam aproximativ 25 – 30 de kilometri pe zi. Duminica era ziua în care mă odihneam, mergeam la biserică. După ce am coborât din Moldova, am ajuns la Brăila, am trecut Dunărea și am descoperit o lume nouă. În județul Tulcea, la Periprava, unde a fost un lagăr de muncă silnică pentru deținuții politici. Fundația Doina Cornea organizează, în fiecare vară, niște săpături în acea zonă ca să identifice rămășițele celor care au fost îngropați acolo, pentru a fi mai apoi îngropați creștinește de către aparținători. Am ajuns în Periprava exact în momentul în care cei din fundație terminau aceste săpături.
După ce m-am întors la Tulcea, în timp ce mergeam pe marginea drumului, o mașină care a trecut pe lângă mine mi-a agățat toiagul. În urma impactului toiagul s-a rupt de la mijloc, exact de locul în care îl țineam eu în mână. M-am speriat foarte tare, am fost foarte aproape de moarte atunci. După ce i-am mulțumit lui Dumnezeu că sunt în regulă, m-am dus la prima benzinărie care mi-a ieșit în cale, am luat un tub de super-glue și mi-am lipit toiagul.
R: Cum a luat naștere ideea de a realiza filmul documentar „2922”?
Marius Balo: Domnul Leontin Iuhaș, fiul Doinei Cornea, m-a pus în legătură cu cineva de la TVR pentru realizarea unui film documentar despre pelerinaj. M-am întâlnit cu persoana respectivă, care a rămas foarte impresionată, iar cei din TVR au avut o înțelegere cu membrii Fundației Doinea Cornea în urma căreia s-a decis realizarea filmului documentar „2922”, care va avea premiera vineri seara începând cu ora 22 la TVR Cultural. Echipa de producție, condusă de producătorul Alexandru Munteanu, m-a însoțit în anumite etape ale pelerinajului.
R: Care au fost cele mai dificile momente prin care ați trecut în timp ce vă aflați în pelerinaj?
Marius Balo: Am fost atacat de câini de două ori, în două situații diferite. Prima dată eram cu cineva și au venit doi dulăi spre noi, dar nu ne-au rănit. Am pățit ceva similar când am vizitat Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, acolo unde a fost un lagăr pentru foștii deținuți politici. Veniseră cei de la TVR să surprindă câteva imagini cu mine din acea locație și, în timp ce mergeam pe un drum de pământ pe marginea canalului, am fost atacat de trei câini foarte mari, însă chiar în momentul în care se pregăteau să sară pe mine a ieșit stăpânul lor și i-a chemat. Cât despre Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari pot spune că se simte că pământul acela este blestemat. Când mergi acolo simți o apăsare, simți că acel loc a înmagazinat suferința oamenilor care și-au pierdut viața acolo. Nu există nicio pasăre, e pustiu, am avut o senzație foarte ciudată acolo. Acesta a fost un moment de cumpănă.
O altă situație dificilă a fost atunci când m-a hărțuit un homosexual. Eram undeva prin județul Bihor și, la un moment dat, s-a oprit o mașină lângă mine, iar un bărbat mi-a propus să mă ducă cu mașina. I-am spus despre pelerinaj, că mi-am propus să parcurg acest traseu pe jos. Omul părea că a înlețeles, eu mi-am continuat drumul, însă după aproximativ 400 de metri de mers, mi-am dat seama că acel bărbat mă aștepta. Mi-a spus că mai am foarte mult până în locul în care trebuie să ajung, a insistat să mă ducă cu mașina și mi-a propus niște lucruri indecente. În acel moment i-am spus: „Să te ierte Dumnezeu” și mi-am continuat drumul. Credeți-mă că până am ajuns la destinație am avut această frică că acea persoană poate să vină după mine și să mă lovească cu mașina. Pe parcursul traseului s-au oprit lângă mine sute de mașini, sute de oameni m-au întrebat ce fac, cum sunt, de unde vin și încotro mă îndrept, pentru că erau curioși. Mi-am făcut prieteni, dar probabil că trebuia să întâlnesc și astfel de oameni.
Am avut acel moment de cumpănă la Pașcani, când am făcut insolație. Atunci m-am gândit că poate nu trebuia să o iau pe drumuri și că aș fi putut să stau acasă. A fost un moment mai greu. De asemenea, am avut o încercare și la Deva. Înainte să ajung în Deva, am simțit câteva înțepături la un genunchi. Mă gândeam că e normal după atâția kilometri parcurși și mă așteptam să treacă. După șase zile în care am mers cu acest disconfort, când am ajuns la Deva, abia mai călcam pe picior, și am luat o pauză de patru săptămâni. Simțeam că nu e nimic grav, cu toate că lumea se gândea la sănătatea mea și mă îndemna să renunț, să vin acasă la Cluj. Acela a fost un moment de rugăciune. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute. Aveam deja 2000 de kilometri parcurși, mai aveam puțin până la final.
Idea a fost să merg 100 de zile, mă gândeam că voi parcurge aproximativ 30 de kilometri pe zi, dar mi-am luat o marjă de 180 de kilometri în plus, pentru că m-am gândit că în anumite situații voi fi răpus de oboseală și voi fi nevoit să folosesc mașina.
Am ajuns în Cluj-Napoca chiar de 1 decembrie Pe parcursul drumului, aproximativ o treime din durata pelerinajului am fost însoțit de diferite persoane care erau inspirate de povestea mea, iar în ultimii 12 kilometri pe care i-am parcurs am avut alături 12 persoane, dela Apahida la Cluj-Napoca. Ne-am întors din nou la Monumentul Rezistenței Anticomuniste unde mă așteptau peste 200 de persoane, oameni pe care nu i-am cunoscut. În momentul în care am ajuns, tot mai mulți oameni mi-au spus că mi-au urmărit traseul și că s-au simțit inspirați, pentru că eu am ținut un fel de jurnal pe pagina mea de Facebook, unde postam cele mai importante aspecte. Am ajuns în sufletul oamenilor și ei au simțit o încurajare, au simțit că viața e frumoasă și că trebuie să te bucuri de momentele frumoase.
R: Cât de greu v-a fost să vă acomodați după eliberarea din închisoare?
Marius Balo: Toată lumea îmi spunea că îmi va lua 6 suni de acomodare după ce mă voi elibera. Chiar mă speriasem, însă eu nu am avut nevoie de o perioadă de adaptare. În prima seară după ce am ieșit din închisoare, am început să mă plimb pe străzile din Shanghai pentru că eram curios să văd ce s-a schimbat între timp. Am observat numai două schimbări majore: ecranele telefoanelor erau mai mari, iar farurile mașinilor erau mult mai sofisticate. Nu mi s-a părut că aș fi lipsit decât o singură zi.
Marius Balo, băgat după gratii timp de 8 ani pentru 80 de dolari
Marius Balo a plecat din România pentru un trai mai bun, pentru a acumula cât mai multe cunoștințe și mai ales pentru a fi liber, așa s-a îndrăgostit de China deoarece, spune el, îi insufla o „armonie aparentă”, nimeni nu ieșea în evidență. S-a stabilit în China în anul 2010, s-a angajat și a dus o viață normală până în anul 2014.
Destinul său urma să ia o întorsătură dramatică, după ce a cunoscut un alt român care i-a propus să se angajeze la o firmă de creditare nonbancară cu sute de angajați, care i-a dat impresia că tot ceea ce se întâmplă este perfect legal și nu i-a stârnit niciodată suspiciuni. În 28 martie 2014, Marius Balo a fost arestat pentru o fraudă contractuală. Procurorii au arătat că Balo a primit 80 de dolari de la cetățeni chinezi, fără să știe că suma provine din comiterea unei infracțiuni.
Profesorul clujean a fost ținut timp de doi ani și jumătate în arest preventiv într-o închisoare de tip vagon unde și-a așteptat sentința, fără să poată lua legătura cu rudele și fără să poată să comunice cu celelalte persoane arestate. Balo povestește că singurul lucru care i-a ținut mintea limpede a fost credința, de care s-a agățat cu ambele mâini, încercând să-și imagineze viața pe care o va avea după ce coșmarul va lua sfârșit.
Clujeanul era scos din acea cușcă de două ori pe lună și, legat de mâini și de picioare într-un scaun de metal, era amenințat de gardieni, care îi spuneau să recunoască faptele „cu lacrimi în ochi” în fața judecătorului, pentru a-i inspira milă. În 24 martie 2016, Marius Balo a fost condamnat pe baza mărturiei unei persoane pe care nu o văzuse niciodată și, ulterior, încarcerat în Penitenciarul de Maximă Siguranță Shanghai.
