Lustrația este necesară? Se mai poate face?

Întrebarea este dacă mai are rost să se facă lustrația? În condițiile în care poporul este mancurtizat, în mare parte. Lustrația ar însemna spălarea de comunism sau purificarea de ceea ce a fost neagra perioadă pe care, mare parte dintre noi am traversat-o, exact în fazele ei cele mai dure. În mod normal lustrația ar fi trebuit să se facă în primii ani de după Revoluție. Dar, lustrația a fost ratată de români, din vina lui Iliescu și a partidului moștenitor al PCR!

Cu bună știință politrucii vremii, în frunte cu Iliescu, acest tătuc nonagenar, omul care a ținut România la cheremul KGB, prin intermediul camarilei cu ajutorul căreia a reușit să confiște Revoluția Română, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a bloca lustrația și, implicit aplicarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara. Unde ar fi fost România, dacă s-ar fi făcut lustrația?

Contemporani cu comunismul, cu Revoluția și cu neocomunismul

Ieșiți din comunism cu ajutorul Revoluției și al celor care s-au sacrificat pentru libertatea noastră, am trăit la cote înalte și temperaturi de fierbere acei ani de după marea emoție, care ne-a dat scop, energie, elan și un soi de euforie! Societatea civilă concentrată în cel mai cunoscut ONG post decembrist : Alianța Civică înființase filiale în marile orașe dar și în cele mijlocii și mici, așa ca Bistrița, de exemplu. Nu m-a convins nimeni să mă înscriu. Am cerut-o și am făcut-o cu mare viteză. Îmi amintesc că, la una dintre ședințele de după legalizarea filialei, atmosfera era atât de destinsă, occidentală și efervescentă încât am avut senzația că trăiesc într-un film, nu în realitate. Amfiteatrul de la fosta Casă a Tineretului, devenită ulterior sediu al Extensiei Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca, era arhiplină. Scaunele erau toate ocupate și, au fost persoane care s-au așezat pe scări. Părea că trăim într-un vis, într-o altă dimensiune, cineva ne făcuse liberi și altceva nu mai conta. Simțeam nevoia să ne adunăm forțele pentru a trimite la conducerea țării alți oameni: visători, citiți, școliți, cei mai buni! Am adunat semnături pentru ca intelectuali cunoscuți prin opoziția lor la comunism și foști deținuți politici să poată candida în primele alegeri libere. Cât de libere au fost s-a văzut mai târziu și mai aflăm și în zilele noastre.

Confiscarea Revoluției ne-a răpit țara, viitorul și entuziasmul. Ne-a răpit viețile

Acum, aproape zilnic, aud cunoscuți care spun că încă nu este târziu să ne facem bagajele și să plecăm din țară… Unde, nu se știe și, unora nu le pasă, numai să nu mai vadă aceleași figuri de politruci cu gușă, care își etalează furăciunile cu tupeu, agresiv și cu un rânjet pe față. Alții, scriu despre bagajele pregătite la ușă, iar alții se întreabă retoric, de ce nu au plecat încă? Mi-a trecut și mie prin cap să plec. De câteva ori… Când am văzut că tot ceea ce fac eu și alții, cu respect pentru lege și pentru principii, este luat în derâdere și că aproape nicăieri nu mai este loc pentru oamenii care iubesc adevărul și dreptatea. Că aceștia abia mai găsesc un adăpost în care să se simtă în siguranță și că, uneori sunt în pericol chiar în propriile case și curți! S-au văzut cazuri în care agresiunea a mers până aproape în intimitatea caselor pentru a-i speria pe unii sau pe alții și a-i face să abandoneze și să plece!

În cartea lui Dan Lungu, de la Polirom, ”Sunt o babă comunistă”, am citit povestea transformată în literatură a unei femei care nu se mai poate schimba, deși călătorește în străinătate la copii, deși nu este lipsită de inteligență și gândește critic. Dar, parcă un program negativ instalat în creierul ei, nu îi permite schimbarea. La final, femeia recunoaște cu năduf plusând: ”Sunt o babă comunistă!” Povestea, deși are accente ludice este doar istoria tristă, individuală a comunizării din care am ieșit, cu sechele. Pentru unii temporare iar pentru alții definitive. Manipulările repetate și ”vopsirea minciunilor” puteau să ne piardă iremediabil. Unii am avut noroc. Am înțeles ce ni s-a întîmplat și am putut schimba ”programul”. Alții rămân așa, mancurtizați, sacrificați for ever pentru a vota perpetuarea minciunii…

Lustrația, dacă s-ar fi făcut, ar fi blocat accesul foștilor politruci în funcțiile cheie ale statului și ale administrației locale și centrale, din care au scurtcircuitat orice democratizare reală. Foștii securiști și agenți din alte servicii ar fi fost obligați să stea departe de viața politică și nu ar mai avea acum, în 2022 atâtea partide și atâta influență în partidele care nu sunt înființate de ei, prin urmare controlul! Poate că, resursele țării ar mai fi rămas ale românilor și nu ar fi, ca imediat după cel de-al doilea război mondial, ale rușilor: petrol, cărbune, aur, argint, metale neferoase și altele. Exemplul celorlalte țări din fosta sferă de influență sovietică, care au făcut publice listele cu agenții poliției politice au cunoscut o dezvoltare aproape normală, politică și economică. Doar România a devenit o colonie sovietică…

”Experienta noastră din Germania a demonstrat în mod clar că investigarea și conștientizarea la nivelul societății a capitolelor întunecate ale propriei istorii sunt importante și vindecătoare. Numai în acest fel poate fi depășită povara istorică, asigurându-se totodată o abordare constructivă și de viitor a acesteia”, spunea în 2019, într-un interviu acordat pentru ziare.com, ambasadorul Germaniei de atunci, Cord Meier Klodt, despre lustrație:

“Este un proces dureros, care necesită timp și căruia, mai ales, nu i se pune punct.

Fiindcă atitudinea de „a șterge cu buretele” n-ar reprezenta o asumare a trecutului, ci o reprimare – iar acest lucru n-ar fi corect nici față de victime, nici față de generația care a supraviețuit acelor vremuri grele.

Un astfel de proces de analiza implica, desigur, și niste dezbateri incinse, care pot, la rândul lor, să dezbine.

De exemplu, discuția actuală dacă RDG a fost un „Unrechtsstaat” (un stat de „nedrept”). În ea se regăsește teama că o astfel de noțiune să nu devalorizeze întregi concepte de viață și identități ale oamenilor din fosta Germanie de Est.

Președintele federal Steinmeier a avertizat recent în mod public asupra faptului că mulți est-germani încă nu se simt suficient de ascultați sau înteleși.

După cum vedeți, și în Germania ne aflăm în plin proces de aprofundare a acestui capitol. Acest proces nu va fi niciodată perfect, însă nu trebuie să constituie un pretext de a nu încerca să scoatem la lumină trecutul în cel mai bun mod posibil”, a mai spus Cord Meier Klodt.

Proclamația de la Timișoara

A fost inițiată de George Șerban, membru al Societății Timișoara, și adoptată la 12 martie 1990. Acest demers a reprezentat implicarea civică a timișorenilor după primele două mineriade care au transformat Bucureștiul într-un teatru de război al minerilor împotriva opozanților lui Iliescu secondat de FSN, partidul clientelar format din nucleul foștilor activiști ai PCR și al fostei Securități. Anunțul pe care l-a făcut neocomunistul Iliescu Ion la sfârșitul lui februarie, că FSN va participa la alegerile din 20 mai, i-a scindat și mai mult pe români. Atunci a început și manifestația maraton din Piața Universității, „Golaniada“, care i-a determinat pe mulți intelectuali să demisioneze din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), culminând cu retragerea de la postul de ambasador al Românidei la Paris a lui Alexandru Paleologu.

Pe acest fundal de mari tensiuni, de manipulare a românilor ignoranți, aflați încă sub dictatul regimului comunist, a fost inițiată Proclamația de la Timișoara, desfășurată în 13 puncte, toate respinse de noua putere politică discreționară susținută și adulată de românii care aveau să-i voteze în proporție de masă pe Ion Iliescu pentru funcția de președinte și deopotrivă FSN pentru parlament la alegerile prezidențiale și parlamentare desfășurate în Duminica Orbului.

Cea mai importantă revendicare din textul Proclamației a fost Punctul 8, care prevedea interzicerea fostei nomenclaturi comuniste și foștilor securiști de a ocupa funcții politice timp de trei mandate consecutive:

„(…) propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească (…) Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism“.

Dacă Iliescu ar fi stat pe tușa scenei politice…

Scria George Arun pe DW.com: „O lege a lustrației cerută de Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara ar fi avut în prima fază rostul de a despărți apele, fără conflictele ce i-au urmat, iar ulterior să le adune, măcar parțial, în aceeași matcă a despărțirii de comunism. Dictatura maselor nu ar mai fi avut longevitatea pe care și acum o practică în cabinele de vot. Un Corneliu Coposu ori un Ion Rațiu ar fi fost, cred, măcar peste ani, mai puțin împroșcați cu noroi.

Asta nu înseamnă că o societate bolnavă de cancerul comunist s-ar fi vindecat văzând cu ochii. Dar nu am mai fi avut imperiile financiare ale lui Dan Voiculescu și nici dejecțiile de la Antena 3, nu am fi mai avut un Sorin Ovidiu Vântu, părintele FNI, la biroul căruia de la Gelsor făceau coadă politicieni de rang înalt, până la miniștri, așteptând să fie primiți de către cel care s-a dovedit a fi, peste ani, împăratul gol.

Nu am mai fi avut revoluționari de lux din fosta nomenclatură care au alergat după carnete de revoluționar. Fostul staroste de Ilfov, Constantin Bebe Ivanovici, împreună cu Gelu Voican Voiculescu, a scos din buzunar în anii ’90 peste 40.000 de certificate de revoluționar. O listă restrânsă de aprigi luptători îi cuprinde pe următorii revoluționari de lux:

Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, pe atunci vicepremierul guvernului Roman, Nicolae Militaru, Sergiu Nicolaescu, Dan Iosif, Vasile Blaga („luptător cu rol determinant“ în marele oraș Dr. Petru Groza, acum Ștei), pe Radu Berceanu, Margareta Costea (soacra lui Mircea Geoană, care și-a falsificat certificatul de revoluționar, declarând că a fost împușcată în picior în timp ce descărca o navetă cu apă minerală: are două vile în cartierul Primăverii și una la Snagov), pe Toni Greblă, Eugen Nicolicea („luptător cu rol determinant“ care a făcut revoluția în orașul-martir Băile Herculane, unde nu s-a tras nici măcar un cartuș), pe Codrin Ștefănescu, Nicușor Constantinescu, Marcel Ciolacu, Emilian Cutean (fost secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, condamnat la trei ani de închisoare cu executare pentru fraudarea guvernului cu 200 de mii de lei.

Revoluționarii aceștia de lux nu ar fi existat dacă Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara ar fi avut sorți de izbândă. Dar n-a fost să fie, inclusiv din cauza marii majorități a românilor ieșiți orbește din comunism”.

Iliescu sau de ce a devenit relevant punctul 8 al Proclamației de la Timișoara

Fragment din interviul cu Vasile Popovici realizat de scriitoarea și jurnalista Brândușa Armanca, în martie, 2020, pentru românia.europaliberă.org:

„Vasile Popovici, scriitor, profesor universitar, diplomat de vocație în Franța, la Paris și Marsilia, precum și în Maroc și Portugalia ca ambasador, a fost și a rămas una din vocile cele mai răspicate în susținerea democrației și a binelui public. I se trage nu doar din consistenta sa cultură, ci și de la momentul de grație al Revoluției timișorene, la care a participat cu entuziasmul și idealismul miilor de cetățeni dornici de libertate.

Împrejurările ulterioare, «confiscarea Revoluției» de către nomenclatura regimului Iliescu, l-au maturizat politic. Împreună cu un nucleu de intelectuali a fondat în ianuarie 1990 Societatea Timișoara și ziarul Timișoara, iar două luni mai târziu s-a citit public, în fața a peste 15.000 de oameni, textul programatic la care a lucrat, intitulat Proclamația de la Timișoara, despre care Ana Blandiana spunea că rămâne «nu numai cel mai coerent program politic al României de după ’89, ci și punctul de pornire al unei construcții legislative».

Încă o notă: incapabil de compromis, Vasile Popovici a ales să părăsească orice formațiune politică la care aderase îndată ce aceasta s-a îndepărtat de la principiile morale în care crede. Fiindcă, așa cum ne-a mărturisit, nu poate despărți morala de politică.

Europa Liberă: Facem puțină istorie: cum s-au născut Societatea Timișoara, Proclamația de la Timișoara și ce împrejurări au determinat acest fenomen?

Vasile Popovici. Societatea Timișoara s-a înființat la mijlocul lui ianuarie 1990 dintr-un grup de tineri care se văzuseră în stradă la Revoluție. Grupul selectiv, alcătuit din intelectuali, urma regula să avem încredere 100% unii în ceilalți. Trebuia să ne fi văzut în zilele cele mai grele, cum era ziua de 16 decembrie, la casa pastorului Tökés, când încă nimic nu era trucat, când încă „băieții” nu se dezmeticiseră să infiltreze totul. Tinerii care eram pe atunci ne-am lăsat cuprinși de euforia căderii lui Ceaușescu în credința că sistemul se va prăbuși de la sine, dar iluzia asta a ținut până prin 10 ianuarie 1990, când am văzut că la Timișoara sistemul era la locul lui, abia clintit”.

”Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, un eșec dictat de regimul Iliescu!”

“România a suferit cel mai mult, suferă și acum, după mai bine de 30 de ani”, afirma de curând într-un amplu interviu, pentru spotmedia.ro istoricul francez Thierry Wolton:

„Revoluția română a fost deturnată de cei interesați, l-au lichidat sumar pe Ceaușescu și au luat puterea. Și în alte țări ex-comuniste – dar în România efectul a fost mai puternic – s-a ezitat mult în a face lustrație profundă, lucru care a permis multor foști comuniști să se reconvertească, mai întâi de toate ca social-democrați.

Marea responsabilitate a adevăraților social-democrați europeni, mai ales a socialiștilor francezi și a laburiștilor britanici, este că i-au acceptat pe acești oameni fără a-i lua deloc la întrebări, le-au ignorat complet trecutul comunist. Iată cum mulți comuniști și-au recăpătat fecioria politică, ca să spun așa. Alții au preluat filiere economice de pe vremea comunismului, multe controlate anterior de fostele poliții politice.

Așa a apărut corupția peste tot, și în Polonia, și în Cehoslovacia, și în Ungaria.

România a suferit cel mai mult, suferă și acum, după mai bine de 30 de ani, pentru faptul că revoluția i-a fost furată, lustrația nu s-a făcut în niciun fel, iar corupția este enormă, după standardele occidentale.

Eu, din fericire, nu am trăit, precum românii, comunismul. Dar datoria mea, ca intelectual occidental, este să ajut la înțelegerea propriei noastre responsabilități, a Occidentului, și anume orbirea noastră la ce se întâmpla. Marea noastră eroare este că nu am insistat să se facă lustrația la timp. Îmi amintesc că în anii ’90 se vorbea despre acest lucru în termeni precum vânătoare de vrăjitoare”.

Florica Dura