În luna aprilie 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roşii în zona Târgu-Frumos, cu scopul de a captura un important sector strategic, pentru a avea de unde lansa ofensiva de vară în România. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoşani sau în prima ofensivă Iaşi – Chişinău. Forţele germano-române s-au apărat cu succes în decursul lunii aprilie şi mai.
Timp de decenii, istoria Frontului de Est s-a scris folosindu-se aproape exclusiv documentele sovietice şi lucrările de mari dimensiuni editate la Moscova, „istorii oficiale”, a căror lectură trebuie făcută cu mult spirit critic. Analize recente, realizate pe măsură ce arhivele germane au ajuns în atenţia specialiştilor, demonstrează că istoriografia sovietică a interpretat într-un mod subiectiv campaniile militare, trecând sub tăcere eşecurile, diminuând pierderile proprii şi exagerându-le pe cele ale inamicului.
Una dintre aceste bătălii este cea de la Târgu Frumos, din primăvara anului 1944. Aici blindatele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în al doilea front ucrainean. Prima bătălie de la Târgu Frumos este folosită drept studiu de caz în educarea tactică a ofiţerilor din armata SUA, oferind un exemplu pentru cum o apărare mobilă poate învinge într-o bătălie de blindate.
Prin ochii comandanţilor germani
Din documentele găsite în arhive, în 1944 au fost două bătălii numite Bătălia de la Târgu Frumos. Prima bătălie s-a desfăşurat în aprilie (6 aprilie-12 aprilie) iar a doua în mai (2-7 mai) 1944 între trupele aliate ale Germaniei Naziste şi României care s-au opus Armatei Roşii a Uniunii Sovietice. În ambele bătălii, sovieticii au încercat să intercepteze şoseaua Iaşi-Târgu Frumos-Paşcani şi să înainteze cât mai mult spre sud şi spre Iaşi, în cadrul ofensivei din primăvara anului 1944.
Potrivit relatărilor lui Hasso von Manteuffel (unul din cei doi comandanţi germani de divizie) şi Frido von Senger und Etterlin, forţele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în al doilea front ucrainean. Există totuşi întrebări pe seama relatărilor celor doi ofiţeri germani, referitor la faptul că nu au inclus şi trupele române în declaraţiile lor, şi asupra numerelor reale în raportul dintre forţele de atac şi apărare.
Prima bătălie de la Târgu Frumos a fost de fapt o serie de încleştări de-a lungul mai multor zile, în timpul cărora forţele blindate ale Corpului de Blindate German LVI (Panzerkorps), în principal Diviziile Grossdeutschland (Germania Mare) şi a 24a Panzer, au angajat al 16lea Corp de Tancuri al Armatei Roşii, care ataca dinspre nord.
În ciuda succesului iniţial al atacului sovietic, care au reuşit să ocupe oraşul Târgu Frumos, o serie de contra-atacuri au reuşit să distrugă „vârful de lance” al Armatei Roşii înaintea luării ca măsuri defensive adecvate să poată fi aplicate. Principalul contraatac german a avut loc de-a lungul şoselei Iaşi-Târgu Frumos în ziua de 10 aprilie 1944. Tancurile diviziei Grossdeutschland au înaintat spre Târgu Frumos venind dinspre est, pe două coloane (circa 70 blindate). Contraatacul a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din Târgu Frumos. Succesul german a fost favorizat şi de faptul că sovieticii au concentrat forţele lor mult spre sudul localităţii, neaşteptându-se la un atac dinspre est. Germanii au reuşit în înaintarea lor spre vest să izoleze şi apoi să distrugă o parte a unităţilor sovietice rămase în sudul oraşului.
Asul aviaţiei germane în contra-atac
Aviaţia germană a avut o contribuţie extrem de importantă la distrugerea tancurilor sovietice. S-a remarcat asul aviaţiei germane, Hans-Ulrich Rudel care a pilotat personal un Junkers Ju 87 dotat cu tun antitanc. Luptele duse au slăbit în aşa hal forţele blindate sovietice încât continuarea atacului în Romania nu mai era posibil. În trei zile de lupte, trupele germane au oprit Armata Roşie şi au distrus peste 350 de tancuri sovietice.
Sursele sovietice fac puţine referiri la această bătălie. Istoricul David Glantz a găsit câteva menţiuni ale operaţiilor din România din lunile aprilie şi mai 1944 în jurnale de divizie. Sursa principală a sa este istoria Armatei a 2a de Tancuri Sovietică, unde se află o referire directă la bătălie. Este menţionat că spre sfârşitul lunii martie 1944, corpul de tancuri a fost trimis în sectorul Armatei a 27a cu misiunea de “atac în direcţia Focuri şi Podu Iloaiei. În continuare, armata va lovi şi va ocupa oraşul Iaşi.”
Sunt menţionate următoarele unităţi sovietice participante la ofensivă: Armata a 2-a de Tancuri şi Armata a 27-a. Din aceste armate au participat efectiv Corpul 35 al Armatei 27 şi Corpul 3 de Tancuri. Se menţionează că probabil Corpul 3 de Tancuri a ocupat Târgu Frumos, dar a fost respins de contraatacurile germane. Corpul 16 de Tancuri, identificat de ofiţerii germani, nu este menţionat în documentele ruseşti.
România, cel mai important aliat al Germaniei
A doua bătălie de la Târgu Frumos, parte a Primei Ofensive sovietice pe direcţia Iaşi-Chişinău, a fost de fapt o încleştare de mare importanţă de pe Frontul de Est între Wehrmacht alături de Armata Română şi Armata Roşie, ce s-a petrecut în mai 1944, lângă oraşul Iaşi. STAVKA (statul major al Armatei Roşii) dorea, prin această mare ofensivă, să pornească o invazie asupra României, cel mai important aliat al Germaniei şi ultimul rămas, ca importanţă militaro-economică.
Bătălia de la Târgu Frumos este folosită astăzi drept studiu de caz, pentru ofiţerii armatei SUA şi în cadrul academiilor militare ale ţărilor NATO, demonstrând cum o apărare mobilă şi elastică poate învinge o forţă puternică de blindate aflată în ofensivă. Paradoxal, însă, şcolile militare româneşti ignoră tocmai exemplul venind de pe teritoriul lor. Istoricii ruşi au analizat-o prea puţin şi fugar, în timp ce românii au trecut victoria de la Târgu Frumos sub tăcere, pentru că în cei 45 de ani de comunism nu a fost permisă nicio referire la alianţa cu Germania din Al Doilea Război Mondial.
Şi după revoluţie, interesul a rămas la fel de scăzut. Istoricii ruşi au descris abia în 1998, evenimentul: „În timpul operaţiilor de la Târgu Frumos, forţele Frontului 2 Ucrainian au încercat fără succes să execute o pătrundere pentru a atinge teritoriul cuprins între râurile Siret şi Prut”. O referire face şi istoricul Liddell Hart: „În prima săptămână a lunii mai (1944 n.r.), Koniev a lansat un atac puternic la vest de Iaşi, pe ambele maluri ale Siretului, cu noile tancuri «Stalin», realizând o pătrundere. Schörner, ce dispunea de o importantă rezervă de blindate condusă de Manteuffel, a reuşit să-i împiedice pe ruşi să dezvolte breşa, folosind tactici defensive bine gândite, bazate pe avantajele naturale ale poziţiei şi pe multă mobilitate prin care a compensat inferioritatea blindajului şi a armamentului. Marea bătălie, la care au participat peste 500 de tancuri, s-a încheiat cu retragerea ruşilor şi stabilizarea a frontului”.
Conform memoriilor generalului Hasso von Manteuffel, unul din comandanţii celor două divizii germane prezente în zonă şi ale generalului de tancuri Frido von Senger und Etterlin, trupele germane au înfrânt Ofensiva Frontului 2 Ucranian, care ar fi constituit precursorul unei ofensive mult mai importante în nordul Ucrainei.
Premisele bătăliei
Înfrângerea germanilor în Ucraina, în primăvara anului 1944, a deschis calea invaziei Armatei Roşii spre România. Formidabila grupare de forţe sovietice care opera în Sudul Rusiei era Frontul 2 Ucrainean, cu peste 35 de divizii (500.000 de oameni şi aproape 2000 de tancuri). Grupul de armate german Ucraina Sud, cu peste 55.000 de oameni şi peste 300 de tancuri, condus de generalul Ferdinand Schörner, a reuşit să se oprească din retragere pe o nouă linie de rezistenţă de-a curmezişul nordului Moldovei: Munţii Carpaţi – Iaşi – Chişinău – râul Nistru – Marea Neagră. Din aliniamentul româno-german făcea parte şi orăşelul Târgu Frumos. Zona centrală era prevăzută cu lucrări de fortificaţii neterminate. Armata a patra română, comandată de generalul Mihail Racoviţă, alinia de-a lungul acestui front trei corpuri de armată ce totalizau peste 100.000 de oameni. În cursul lunii aprilie 1944, Armata Roşie a declanşat o serie de ofensive în sectorul Iaşi, dar forţele româno-germane s-au apărat cu succes în faţa atacurilor furibunde ale sovieticilor. Atacul care ţintea spre Târgu Frumos, constituia de fapt o testare a forţelor Axei.
Încleştare pe viaţă şi pe moarte
Bătălia pentru Târgu Frumos a fost precedată de o serie de hărţuiri. Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 român, situat între Paşcani şi Târgu Frumos.În opinia istoricului Constantin I. Kiriţescu, „încercările ruşilor de a atinge linia fortificată au dat greş lovindu-se de rezistenţa dârză a trupelor de acoperire. Ruşii au revenit la atac, în sectorul Paşcani-Ruginoasa, cu forţe numeroase susţinute de tancuri şi artilerie. Detaşamentul «General Ştefan Opriş», din trupe ale Diviziei de Gardă, a respins acest atac. Germanii au dat apoi un puternic contraatac cu tancuri, ajutat de avioane. Intervenţia germană a fost hotărâtoare. Ruşii au avut pierderi grele – evaluate de germani la peste 500 de tancuri distruse – şi ofensiva sovietică a luat sfârşit în acest sector, la 7 mai 1944, printr-o nereuşită completă”. Intervenţia hotărâtoare este efectuată de către Divizia Grossdeutschland, Divizia 24 Panzer şi Divizia SS „Totenkopf“, care au angajat lupte crâncene cu Corpul 16 de Tancuri sovietic şi Armata a doua de tancuri sovietică. Conform mărturiilor unor sodaţi germani, aliaţii români tremurau în tranşee ca nişte „heringi“, în timp ce ruşii atacau în valuri. Aceştia i-au acuzat chiar pe români că au refuzat să deschidă focul artileriei, în baza unei înţelegeri cu inamicul. În schimb Aviaţia Regală Română şi Luftwaffe au reuşit să facă prăpăd printre trupele ruseşti. Prin retrageri ordonate şi folosindu-se de terenul deluros, comandanţii germani reuşesc în cele şapte zile ale bătăliei să distrugă principala forţă blindată a inamicului. Ruşii suferă zeci de mii de pierderi în morţi şi răniţi. În ciuda succesului iniţial al atacului sovietic, seria de contra-lovituri germane a reuşit să oprească ofensiva sovietică.
Ruşii au pierdut atât de multe tancuri, încât orice încercare de străpungere a frontului spre interiorul României, nu mai era posibilă. În numai trei zile de lupte, Corpul 57 Panzer (format în mare parte din Divizia Grossdeutschland şi Divizia 24 Panzer) a învins forţele sovietice şi a distrus peste 500 de tancuri ruseşti. În timpul acestei bătălii, Hasso von Manteuffel, comandantul diviziei Grossdeutschland a întâlnit pentru prima oară, noile tancuri grele sovietice: „Am fost şocat să constat că salvele tancurilor mele Tiger, de la 3.000 de metri, nu penetrau blindajul decât la jumătatea acestei distanţe. Am reuşit să contracarăm superioritatea ruşilor prin mobilitate şi folosindu-ne de teren”.
Deşi ruşii au folosit aproximativ 800 de tancuri în această operaţiune, prin defensivă şi o folosire excelentă a panzerelor, forţele germane, cu numai 160 de tancuri, au putut da o lovitură grea ofensivei ruseşti, cauzându-i pierderea a peste 500 de tancuri. Germanii au pierdut doar 11 tancuri în cursul acestei operaţiuni, din care o mare parte a fost reparată. Pierderile umane se cifrează la ordinul zecilor de mii, sensibil mai mici de partea aliaţilor româno-germani. Prima tentativă de ofensivă sovietică asupra frontului român din nordul Moldovei, ale cărei acţiuni principale s-au dat în zilele de 23 aprilie -7 mai, s-a încheiat cu un răsunător eşec.
Sovieticii şi-au lins rănile patru luni
După bătălia de la Târgu Frumos linia frontului s-a stabilizat. De pe aceleaşi poziţii, sovieticii au lansat cu succes Ofensiva Iaşi-Chişinău, în august 1944. „Frontul român a rămas nezdruncinat. Acest fapt a dat cercurilor conducătoare române o mare încredere în tăria poziţiilor noastre, ce se va dovedi exagerată, mai ales când la aprecieri prea optimiste se vor adăuga şi greşeli grave”, spune C.I. Kiriţescu în lucrarea sa. Din păcate, diviziile de elită germane fuseseră transferate pe alte fronturi, iar graniţa frontul românesc nu mai avea mari unităţi de blindate pe care să se bazeze. La începutul lunii iulie 1944, Divizia SS Panzer Totenkopf a fost trimisă în Polonia pentru reorganizare. În aceeaşi lună, Divizia Großdeutschland a fost transferată în Prusia de Est.
Trebuie menţionat că Regele Mihai şi asociaţii săi au ţinut tot timpul cont de prezenţa redutabilei Divizii Grossdeutschland pe teritoriul României, în stabilirea datei privind organizarea loviturii de palat prin care mareşalul Antonescu a fost arestat, iar statul român a întors armele împotriva Germaniei. Prezenţa acestei divizii crea fiori de spaimă cercurilor anti-antonesciene şi anti-germane. Data loviturii de palat a fost stabilită, evident după plecarea acestei unităţi de elită din România. Dacă ar fi fost prezentă şi intervenea, Grossdeutschland ar fi putut zădărnici cu uşurinţă acţiunea Regelui.
Cum a influenţat o victorie actul de la 23 august 1944
La nivel politic, bătălia din mai 1944, a accelerat activităţile forţelor anti-germane din România, ducând la negocieri între partidele tradiţionale şi Partidul Comunist Român, reprezentat atunci de Lucreţiu Pătrăşcanu.
„Acest succes s-a transformat trei luni mai târziu într-un dezavantaj, atunci când Hitler, încurajat de victorie, a insistat ca armatele să nu cedeze poziţiile lângă Iaşi şi nici teritoriul Basarabiei. Aceasta însemna menţinerea forţelor germane pe poziţii vulnerabile pe tot frontul între Carpaţi şi zona neprotejată a Galaţiului. în această perioadă spatele armatei germane începuse să se prăbuşească sub presiunea creată de români care doreau pacea”, spune Liddell Hart.
Paradoxal, victoria nu a reprezentat decât o gură mică de oxigen pentru regimul Antonescu, şi a marcat o intensificare a luptelor de culise pentru ieşirea din război. Înfrângerea părea inevitabilă, în ciuda unor victorii care nu întârziau decât finalul.
După bătălia de la Târgu Frumos in aprilie, linia frontului s-a stabilizat dar sovieticii au continuat atacurile în luna mai, când a avut loc a doua bătălie pentru Târgu Frumos în care au fost iarăşi opriţi. Tot din aceste poziţii de lângă Târgu Frumos, sovieticii au lansat Bătălia pentru România (1944) (sau Operaţiunea Iaşi-Chişinău) la sfârşitul lunii august1944. După bătăliile de la Târgu Frumos, germanii au fost extrem de solicitaţi pe frontul din Bielorusia şi Polonia şi au fost nevoiţi să trimită toate blindatele spre acel front. Frontul românesc a rămas fără sprijinul acestor divizii de elită având în rezervă doar Divizia 1 blindate a generalului Radu Korne. Divizia 1 va lupta la 20 august 1944 la Scobâlţeni unde a reuşit să oprească pentru numai o zi blindatele sovietice după care se va retrage spre sud. Linia frontului a fost împânzită cu mii de mine antiinfanterie şi antitanc. La zeci de ani după război încă se mai găsesc mine şi muniţie neexplodate în Moldova.
