Laleaua pestrita, floarea rara de la Orehiul Bistritei

La Orheiul Bistritei, în judetul nostru, într-o padure de stejar cresc an de an sute de lalele. Nu este vorba de lalele obisnuite, pe care le gasim prin gradini, în parcuri ori în florarii, ci despre o specie ocrotita de lege – laleaua pestrita.

Deoarece este o specie rara, laleaua pestrita are dedicata o sarbatoare în Bistrita-Nasaud, mai precis la Orheiul Bistritei, sat ce apartine de comuna Cetate – Festivalul lalelei pestrite, care are loc în fiecare an în a treia saptamâna a lunii mai.

În cinstea florii

Nici anul acesta localnicii nu au uitat de acest festival, care a ajuns la a VII-a editie, cu toate ca „sarbatorita” nu este prezenta la aniversare, deoarece perioada de înflorire a trecut demult. Îndragostitii de aceasta floare au putut s-o admire în perioada 10 aprilie – 5 mai, când este perioada obisnuita de înflorire a acestei specii rare.
Laleaua pestrita se gaseste în rezervatia botanica Padurea de Ses, care are o suprafata ocrotita de 78,79 de hectare, iar suprafata proriu-zisa pe care florile se gasesc în marea lor majoritate este de circa doua hectare. Cu toate acestea, localnicii se aduna cu mic cu mare pentru petrecere. Pentru ca în zona exista o mare pasiune pentru traditiile culturale, în cinstea acestei flori a fost botezat chiar si un ansamblu de dansuri populare, Lalelele Pestrite, format din elevii scolii generale. De asemenea, nu lipsesc nici nume importante dintre vedetele muzicii populare bistritene, care vin de fiecare data sa încânte pe cei prezenti.

Pro si contra festival

Desi iubitorii acestui festival sunt foarte numerosi, exista însa si voci care se pozitioneaza de cealalta parte a baricadei si care sustin ca acest mod de a sarbatori laleaua pestrita nu face altceva decât de a duce la disparitia ei. Cauza nu ar fi alta decât faptul ca sutele de oameni prezenti cu aceasta ocazie în Padurea Ses calca pur si simplu în picioare planta. În anii trecuti, cel putin, au fost zeci de comercianti care si-au instalat tarabele exact pe locul în care creste floarea, la fel facând si cei care au venit cu autoturismele, parcând în aceeasi zona.
Desi pare un real pericol pentru supravietuirea lalelei pestrite, desfasurarea festivalului pare sa nu afecteze aceasta. Cel putin aceasta afirma directorul Agentiei pentru Protectie Mediului, Stefan Muresan, care a declarat ca “oricum florile sunt acum deja ofilite, iar bulbii palntelor sunt în pamânt. Oamenii nu mai au ce calca în picioare”.
Primarul comunei Cetate, Gavril Ursa, sustine aceeasi idee. “Parca au aparut si mai multe de când tinem festivalul”, spune acesta. Ursa a recunoscut ca în anii trecuti au existat voci care au cerut interzicerea acestei manifestari pe motiv ca aceasta specie de lalea ar fi în pericol, însa deocamdata nu exista nicio reglementare legala prin care zona respectiva sa fie inclusa în ariile protejate.
Pâna una alta, potrivit declaratiei primarului, peste 5.000 de turisti vin sa ia parte la aceasta sarbatoare pentru care în acest an a alocat circa o suta de milioane lei vechi de la buget.
Nu este exclus, însa, ca tot primarul sa înceapa demersurile pentru ca aceasta zona sa intre în categoria ariilor protejate, din cauza unor solicitari de retrocedare ale Padurii Ses.

O floare de legenda

Ca pentru orice lucru sau fiinta mai deosebite, legat de numele acestei superbe flori exista, bineînteles, una sau mai multe legende – în cinstea si pentru protejarea ei. Originea legendelor care amintesc de laleaua pestrita este Orientul.
Una dintre legende spune, acum mai bine de 450 de ani, vizirul sultanului turc Suleiman al II-lea, vrând sa-i faca acestuia o bucurie, i-a adus din Persia aceste flori nemaivazute si nemaicunoscute. Fericit de o astfel de achizitie, sultanul l-a rasplatit pe vizir cu un serai luxos, cu o suta de cadâne si tot atâtia eunuci. Îndragostit de frumusetea lalelelor, sultanul le-a cultivat în propriul sau serai, pe care l-a denumit Palatul lalelelor si lacrimilor, si unde erau pazite si îngrijite la fel de strasnic ca si cadânele. Atât de mult a îndragit sultanul aceste flori, încât le dorea pretutindeni în jurul sau. În gradinile seraiului sau, la Sarbatoarea lunii pline de primavara erau peste 500.000 de lalele înflorite. Curând, lalelele au devenit o moda, iar dupa exemplul sau întreaga nobilime a început sa cultive floarea minunata. În noptile de primavara, în gradinile luminate feeric, în care fiecare specie era consemnata pe o placa din argint, nobilii faceau serbari dedicate lalelei, care de atunci a ramas floarea nationala a Turciei. În acest context si comertul negustorilor de bulbi a devenit nu numai înfloritor, ci o adevarata mina de aur. Suleiman al II -lea era însa foarte bun prieten cu Ogier Ghislain de Busbecq, ambasadorul la Constantinopol a lui Ferdinand I al Austriei, în anul 1554. Legenda spune ca sultanul era îndragostit nebuneste de frumoasa lui fata, pe care dorea s-o aduca în haremul sau. Istoria nu mai relateaza daca a reusit sau nu, doar ca el i-a daruit, ca semn al dragostei sale, o lalea rosie într-un ghiveci de aur, batut cu nenumarate pietre pretioase. Astfel, a început drumul, de fapt cortegiul trimfal al lalelei în Europa.
În Viena, floarea exotica, gingasa, a carei denumire vine de la cuvântul persan “turban”, a devenit foarte curând un simbol al statutului social, o moda adoptata de marea nobilime si burghezii bogati. Se spune ca pentru a putea fi pusa în adevarata lumina frumusetea ei, s-au amenajat camere speciale cu peretii tapetati cu oglinzi dispuse în diverse unghiuri, în care o singura floare putea sa se rasfrânga în sute de ipostaze. Cei care nu-si puteau permite sa le cumpere, angajau pictori care sa le ilustreze în tablouri pe care le puneau la loc de cinste. Lipsa de parfum a florii era considerata o nota de eleganta aristocratica, de asceza, de demnitate.
O alta legenda, tot orientala, spune ca, demult, la curtea Sahului Persiei, traia un demnitar istet, angajat ca vistiernic. Acesta aduse cu el si pe nepoata sa Daria, orfana de ambii parinti, pe care el o crestea.
Daria avea în grija gradina palatului, unde cresteau cele mai alese soiuri de lalele, una mai mândra decât alta, în forme si culori încântatoare, cu nuante delicate. Daria având o adevarata pasiune pentru pentru aceste flori, într-o noapte a visat ca era în gradina si uda lalelele si se desfata privindu-le. Dar pe alee a aparut o tânara mladioasa, îmbracata într-o rochie alb liliachiu, care îi ceru câteva flori sa le duca mamei ei, care era bolnava. "Va dau prea bucuroasa din tot ce am aici, dar doresc sa-mi aduceti daca aveti o lalea pestrita pe care mult o doresc eu", a spus Daria, si-i culese tinerei fete un buchet din toate florile parfumate din gradina. Tânara a plecat promitându-i floarea mult dorita.
Nu dupa mult timp printre lalelele din gradina a aparut într-adevar o lalea pestrita, care îngrijita mai atent s-a înmultit si era oferita în dar unor demnitari veniti din tarile vecine.
Cam în acelasi timp, unchiul Dariei, un pasionat matemacian a inventat "jocul de sah" cu gândul sa alunge plictiseala care adesea îl cuprindea pe Marele Sah.
Când unchiul Dariei a dus Sahului jocul inventat de el, Daria s-a înfatisat si ea cu floarea pe care a numit-o "floare de sah" (laleaua pestrita).
Sahul era în culmea fericirii si drept multumita, în calatoria pe care a facut-o în Egipt a luat-o si pe Daria si pe unchiul ei. Printre însotitori mai era, un tânar print, anume Ramiro, originar din Odessa. Atras de frumusetea Dariei, printul s-a îndragostit de ea. La întoarcere, s-au oprit în portul Odessa, unde au facut o vizita parintilor lui Ramiro, acesta cerându-le consimtamântul pentru a se casatori cu frumoasa Daria.
Desi casatoria a fost consimtita, mama vitrega a lui Ramiro era împotriva, pentru ca în mintea ei încolti gândul sa-si marite nepoata cu printul Ramiro.
Astfel ea a facut o întelegere pe ascuns cu un om rau care sa-i urmareasca pe tinerii casatoriti în calatoria de nunta, pe care au facut-o în tara vecina, adica pe meleagurile noastre stramosesti. Legenda spune ca zeita Junona, protectoarea tinerilor casatoriti, 1-a lovit peste ochi cu un bici fermecat pe cel care voia sa le faca rau tinerilor casatoriti, acesta sfârsind înecat în valurile Marii Negre.
Multumind cerului, mirele si mireasa au ajuns pe meleagurile tarii noastre, despre care stiau cât este de frumoasa. Au cureierat tara pe un cal nazdravan, iar din loc în loc se opreau si semanau aleasa floare adusa ca simbol al prieteniei – floarea de sah sau laleaua pestrita.
Tinerii casatoriti au devenit astfel nemuritori prin florile care s-au raspândit în tinuturile noastre si ne aduc bucuria în suflet, privindu-le cu încântare.
Din nefericire, arealul de raspândire a acestei specii se micsoreaza continuu din cauza colectarilor masive pentru proprietatile decorative deosebite. Este cunoscuta si sub numele de bibilica datorita asemanarii florilor cu penajul acestei pasari. Prefera locurile umede, mlastinoase sau turboase. Fiind monument al naturii, este interzisa recoltarea si comercializarea florii.

Liana Muresan