Desi a exagerat virtutile saraciei si ignorantei, Sfântul Francisc a dat o noua vigoare crestinismului, readucând spiritul lui Hristos în aceasta credinta. La moartea sa, ordinul creat de Francisc numara aproximativ cinci mii de membrii si se raspândise deja în Ungaria, Germania, Anglia, Franta si Spania.
Sfântul Francisc a fost fiul lui Pietro de Bernadone, un negustor bogat din Assisi, si a unei frantuzoaice, Pica. Crescut într-una dintre cele mai frumoase regiuni ale Italiei, Umbria, Francisc a învatat italiana si franceza de la parintii sai, iar latina de la preotul parohiei. Se stie ca nu si-a terminat studiile si ca a intrat de foarte tânar în afaceri alaturi de tatal sau. Francisc s-a dovedit a fi mai abil în a cheltui banii decât în a-i face. Era cel mai bogat tânar din oras si cel mai generos, motiv pentru care prietenii se îngramadeau în jurul lui. Uneori îi placea sa se îmbrace în vesmintele pestrite pe care le purtau menestrelii vremii respective.
Cu toate ca era un flacau aratos, cu parul negru si ochii asisderea, cu chip placut si voce melodioasa, cei dintâi biografi ai sai sustin ca nu a avut niciodata vreo relatie apropiata cu sexul opus, dar opiniile acestor biografi, dincolo de faptul ca îl nedreptatesc pe Francisc, sunt, se pare, departe de realitate.
Calea armelor
si calea credintei
În 1202, Francisc a luptat în armata celor din Assisi împotriva Perugiei, a fost luat prizonier si a petrecut un an într-o captivitate meditativa. În 1204, s-a înrolat voluntar în armata papei Inocentiu al III-lea. La Spoleto, în timp ce zacea la pat cuprins de friguri, i s-a parut ca aude o voce întrebându-l: „De ce l-ai parasit pe Domnul în favoarea slugii, pe Print în favoarea vasalului?” Dupa ce si-a revenit, a renuntat la cariera armelor si s-a întors la Assisi, urmând porunca vocii pe care o auzise.
Francisc s-a simtit tot mai putin atras de afacerile tatalui sau si din ce în ce mai mult de religie. Lânga Assisi se afla o micuta capela a Sfântului Damian. În februarie 1207, în timp ce se ruga acolo, i s-a parut ca îl aude pe Hristos adresându-i-se de undeva din altar si spunându-i ca trebuie sa îsi accepte viata si sufletul ca pe o jertfa adusa Bisericii. Din acel moment, s-a consacrat unei noi existente. I-a oferit preotului capelei toti banii pe care îi avea asupra lui si s-a întors acasa. Dupa câteva zile s-a întors la capela si a petrecut o vreme acolo în post si rugaciuni. Tatal sau i-a reprosat ca este pacat de banii cheltuiti pentru cresterea lui si i-a poruncit sa paraseasca orasul. Francisc si-a vândut lucrurile personale; o parte a banilor obtinuti din vânzari i-a dat-o tatalui sau, iar o parte a destinat-o finantarii capelei.
Francisc a luat hotarârea sa predice Împaratia cerurilor si sa nu posede nici un bun material. În primavara anului 1209, înfruntând de multe ori batjocura oamenilor, s-a asezat în piatetele din Assisi si din orasele apropiate si a început sa predice „evanghelia saraciei si a lui Hristos”. Revoltat de goana, lipsita de orice scrupule, dupa înavutire ce domina epoca, si socat de bogatia si luxul anumitor clerici, Francisc înfiera banul, socotindu-l un demon si un blestem, îndemnându-i în acelasi timp pe credinciosi sa renunte la averi în favoare saracilor.
Întemeierea ordinului
franciscanilor
Cei mai multi dintre contemporanii lui îl catalogau ca pe un biet nebun al lui Hristos, dar doisprezece barbati s-au aratat dispusi sa îi urmeze doc-trina si felul de a trai. Si-au confectionat sutane maronii si si-au construit colibe din nuiele si din ramurile copacilor. Discipolii lui Francisc nu purtau înca numele de franciscani; îsi spuneau fratres minores, calugari (frati) minori sau minoriti; calugari, întrucât erau mai curând frati decât preoti si minori, deoarece se considerau cei mai umili slujitori ai lui Hristos. Acestia trebuiau sa se socoteasca subordonatii chiar si a celui mai de jos preot din ierarhia Bisericii si sa sarute mâna oricarui preot pe care-l întâlneau. Foarte putini dintre adeptii lui Francisc erau hirotoniti; Francisc însusi nu a fost niciodata mai mult decât un simplu diacon. În mica lor comunitate, munceau cot la cot. Studiul in-telectual nu era încurajat; în opinia lui Francisc, cunoasterea seculara nu servea decât la acumularea de bogatii si la dobândirea puterii. „Omul are atâta cunoastere câta pune în aplicare”, afirma Francisc.
Viitorul sfânt considera ca minoritii nu trebuiau sa posede nici macar o carte, nici macar o psaltire. A-mintirea vietii sale de odinioara, petrecuta în fel si fel de placeri, îl urmarea obsesiv, ca un pacat. Uneori chiar se întreba daca Dumnezeu îl va ierta vreodata pentru pacate sale trecute.
Între timp, din ce în ce mai multi oamenii au început sa fie convinsi de sfintenia lui. Înca din timpul vietii lui au început sa circule legende despre el. Unii povesteau cum un tânar calugar l-a vazut pe Francisc stând de vorba cu Hristos si cu Fecioara Maria. Altii îi atribuiau o sumedenie de miracole si îi aduceau la el pe cei suferinzi si pe cei „posedati” ca sa îi vindece. Marinimia lui devenise o legenda si se spune ca nu suferea sa vada pe cineva mai sarac decât el. Francisc se simtea înrudit senzorial cu toate fiintele vii si admira atât de mult focul încât nu îi venea sa stinga nici o lumânare. Tinea predici pasarilor si acestea îl ascultau.
Aflând ca avea nevoie de încuviintarea papei pentru a întemeia un nou ordin religios, însotit de cei doi-sprezece discipoli ai sai, Francisc s-a dus la Roma, în anul 1210, si i-a prezentat lui Inocentiu al III-lea ce-rerea sa precum si regulamentul ordinului. Papa a acceptat cererea de întemeiere a noului ordin monastic si adeptii lui Francisc au primit de la benedictinii de pe Muntele Subasio, din apropiere de Assisi, capela Sfânta Maria Îngerilor.
„Un simplu calugar”
devine sfânt
În 1220, Francisc a renuntat la conducerea ordinului si si-a rugat fratii sa îsi aleaga un alt conducator; din acel moment, el s-a considerat un simplu calugar. Un an mai târziu, nelinistit de înmuierea disciplinei stabilite de regulamentul initial, cel din 1210, Francisc a introdus o noua regula – faimosul sau „Testament” – care intentiona sa întareasca
respectarea juramântului de saracie. Papa Honorius al III-lea a revizuit substantial regulamentul, îndulcindu-i prevederile.
Resemnat si smerit, Francisc s-a dedicat unei vieti si mai solitare, de contemplatie, ascetism si rugaciune. În intensitatea evlaviei si a imaginatiei sale, i-a vazut în repetate rânduri aievea pe Hristos, pe Maria si pe apostoli. În 1224, a parasit pentru o vreme Assisi însotit de trei discipoli si s-a izolat într-o coliba singuratica, deasupra unei prapastii adânci pe Muntele Verna, lânga Chiusi.
În timpul unei vizite la manastirea Sfintei Clara, a orbit complet. În urma îngrijirilor primite la ma-
nastire si-a recapatat partial vederea, suficient cât sa poata porni într-o noua calatorie de predici. A murit la 3 octombrie 1226, la doar patruzeci si cinci de ani, stingându-se din viata în timp ce intona un psalm. Doi ani mai târziu, Biserica l-a trecut în rândul sfintilor. „Evanghelia saraciei si a nestiintei de carte, propovaduita de el, nu putea fi acceptata decât de o mica minoritate; Europa se încapatâna sa parcurga zbuciumata parabola a bogatiei, stiintei, filozofiei si îndoielii. Cu timpul, chiar si regulamentul la a carui modificare Francisc consimtise în cele din urma si-a pierdut mult din rigoarea initiala. Într-un regim de austeritate ceva mai blând, calugarii minoriti au atins în anii 1280 cifra de doua sute de mii, în opt mii de asezaminte. Au devenit predicatori elocventi, iar exemplul oferit de ei a fost urmat ulterior de clerul secular, care a început sa predice tot mai des, obicei rezervat pâna atunci doar episcopilor. La un veac dupa moartea lui Francisc, cei mai fideli urmasi ai sai erau arsi pe rugul Inchizitiei”, sustine Will Durant în monumentala sa lucrare Civilizatii istorisite. În timp, pe masura ce ordinul franciscanilor a crescut, el a devenit tot mai centralizat sub un general numit de papa.
Expansiunea ordinului franciscanilor
Imediat dupa înfiintarea lui, ordinul franciscanilor s-a înmultit cu rapiditate si, spre marea bucurie a lui Francisc, chiar si o tânara bogata, de optsprezece ani, Clara din Sciffi, i-a cerut permisiunea de a întemeia un al doilea ordin al Sfântului Francisc, pentru femei (în 1212), ca a purtat numele de „Saracele Clarei”. Parasindu-si caminul, Clara a prestat juramântul saraciei, castitatii si supunerii si a devenit stareta unei manastiri franciscane, construite în preajma capelei Sf. Damian.
În 1221, s-a format în rândul laicilor un al treilea ordin al Sfântului Francisc – tertiarii – care, desi nu erau obligati sa respecte regulamentul franciscan în totalitate, îsi doreau sa îl respecte cât mai mult cu putinta, traind în continuare „în lume”, si ajutând primul si al doilea ordin, prin munca si actele lor de caritate. Deveniti tot mai numerosi, franciscanii au început sa îsi predice doctrina în orasele din Umbria, raspândindu-se apoi treptat si în alte provincii din Italia. Franciscanii abordau destul de putin probleme de natura teologica; de asemenea, nu le cereau ascultatorilor lor sa practice castitatea, saracia si supunerea cu aceeasi strictete cum o faceau ei însisi prin juramânt.
Calatoriile misionare ale Sfântului Francisc
În timpul calatoriilor sale misionare prin Italia, Francisc s-a îmbolnavit de malarie, fapt care avea sa-i atraga o moarte prematura. Încurajat de succesul avut în Italia si cunoscând destul de putine lucruri despre Islam, Francisc s-a hotarât sa porneasca spre Siria pentru a-i converti pe musulmani. În 1212, s-a îmbarcat într-un port italian, însa o furtuna i-a aruncat nava pe coasta dalmata, silindu-l sa se întoarca în Italia. O legenda relateaza ca, în acelasi an, s-a dus în Spania pentru a-i converti pe mauri; însa abia ajuns acolo s-a îmbolnavit atât de rau încât discipolii au fost nevoiti sa îl aduca înapoi în Assisi.
O alta relatare, destul de putin demna de crezare, ni-l prezinta în Egipt; ni se spune ca a intrat în tabara musulmanilor care se luptau cu cruciatii la Damietta si s-a oferit sa treaca prin foc daca sultanul îi promitea ca va adopta crestinismul împreuna cu trupele sale, în cazul în care Francisc n-ar fi suferit nici o arsura. Sultanul a refuzat, dar i-a oferit o escorta pentru a ajunge cu bine în tabara crestina.
Îngrozit de furia cu care soldatii lui Hristos au masacrat populatia musulmana dupa capturarea Damiettei, Francisc s-a întors dezamagit si bolnav în Italia. Se spune ca malariei i s-a adaugat în Egipt o infectie la ochi, care în anii urmatori avea sa îi afecteze grav vederea.
Ioan Botis
